Elisabeta și Maria

Una era în vârstă (Elisabeta), cealaltă foarte tânără (Maria). Una purtând în pântece un fiu promis de Dumnezeu, cealaltă purtându-L pe însuși Dumnezeu. Philip Yancey a găsit cuvintele potrivite când a spus: „întreg ținutul vorbește despre însănătoșirea pântecelui Elisabetei, pe când Maria e nevoită să ascundă rușinea miracolului petrecut cu ea.” Și chiar așa a fost. Prima putea să reunească în juru-i întreaga familie, cealaltă era nevoită să apuce drumul solitudinii și-al contemplării. Părinții Bisericii ne-au lăsat pagini memorabile despre această atitudine a Mariei, o interiorizare opusă vârstei și care uimește de-a lungul secolelor.

Dar, în ciuda diferenței de vârstă și de împrejurare, cele două se pot bucura laolaltă. Părtășia lor este exemplară și atinge culmi nebănuite. Experiența (Elisabeta) întâlnește inocența (Maria), iar evenimentul naște o relație specială. Într-o lume adâncită în ale ei, în mijlocul indiferenței generale, viitoarele mame împărtășesc lacrimi și cuvinte. Cele două femei atât de diferite una de cealaltă reușesc să atingă un nivel de comunicare pe care putem s-o intuim doar. Cum a fost acest lucru posibil? Ce liant lega cele două inimi într-o asemenea măsură încât detaliile să nu mai conteze? Care a fost, de fapt, locul nevăzut de întâlnire dintre ele și cum s-a produs sudura sufletească? Oricâtă psihanaliză am face asupra femomenului, oricâte explicații raționale am căuta, suntem nevoiți să recurgem la argumentul ultim: așteptarea lui Hristos era secretul.

Așa cum avea s-o spună în 1946 un distins teolog (Oscar Cullmann), „Isus Hristos este centrul istoriei din toate punctele de vedere. În jurul Lui graviteză toate celelalte evenimente, aliindu-se în chip providențial până la sfârșitul lumii.” Cele două femei – una celebră, cealaltă anonimă – au intuit toate acestea nu atât cu mintea, cât cu inima. Au atins o formă de cunoaștere superioară pe care, și azi, puțini o ating. Injectați de pozitivism, tot mai contemplativi în raport cu avântul tehnologic, am vrea ca și credința să se epuizeze în silogisme. Dar asta nu se poate. Cine dorește trăiri de înaltă ținută și părtășii cerești aici pe pământ, trebuie să cultive o sfântă și smerită așteptare. Trebuie să țină seama de Revelație și s-o accepte cu ultima fibră a ființei. Abia apoi vom vedea cum toate se leagă și cum, paradoxal, până și viața noastră pământească are sens. Pentru că realitatea cotidiană este preluată de cea divină și hrănită cu seva unei alte lumi. Să ne întâlnim mereu în duhul celor două născătoare atât de diferite, însă atât de autentice.