Iubitorii de muzică (și istorie) pot ciuli urechile. Biserica Ordodoxă și cea Greco-Catolică îl sărbătorește azi pe Efrem Sirul, considerat cel dintâi poet al creștinismului. Ne agățăm și noi de această ocazie, pentru a introduce pe unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului IV. S-a născut în jurul anului 306, în Nisibe (Mesopotamia). A crescut sub directa supraveghere a episcopului Iacob de Nisibe, unul dintre cei mai mari apărători ai creștinismului timpuriu. În anul 363, când împăratul Iovian a fost nevoit să lase perșilor cetatea Nisibe și când un mare număr de locuitori creștini s-au refugiat la Edessa, Efrem a urmat și el aceeași cale. Tot răul a fost, în final, spre bine. Aici a ajuns să fie cel mai important fondator al noii Școli catehetice a perșilor și cel mai respectat dascăl. Deși i s-a propus să devină episcop, el a refuzat în mod sistematic, mulțumindu-se pentru toată viața cu slujirea diaconală. De-a lungul vieții a fundamentat literatura bisericească de limbă siriacă, în special cea exegetică. A promovat viața ascetică și a combătut pe eretici, a predicat cu multă pasiune, dar, mai presus de toate acestea, a fost un poet și un compozitor prolific. Datorită acestei ultime competențe, el a fost supranumit chitara Duhului.
Deși a fost contemporan cu Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Chiril și Epifanie, Efrem și-a urmat propria traiectorie. Pe cei menționați i-a cunosct foarte puțin sau deloc, lucrând în mod independent și solitar. Fiindcă a slujit într-o zonă foarte expusă la erezie (din partea lumii semitice, a celei local-păgâne și a celei gnostice), el a făcut o prioritate din activitatea catehetică. A scris, prin urmare, un număr mare de lucrări și, de-a lungul întregii vieți, a învățat credința și virtutea, în special prin intermediul Scripturii.
Ca poet, Efrem a impresionat într-o manieră unică. Avea să treacă mult timp până când un altul (Roman Melodul) să-i egaleze opera. Cu excepția comentariilor sale, majoritatea cărților intitulate Omilii și imnuri sunt redactate în genul literar poetic. Prin ritmul și dispunerea strofică a materialului, Efrem aduce o inovație extraordinară în literatura bisericească. Ne referim în mod deosebit la folosirea severă a metrului poetic, inclusiv în omiliile sale exegetico-morale. Lucrările sale au cunoscut – până în secolul VII – o răspândire uriașă. Din punctul de vedere al formei, lucrările lui Efrem Sirul sunt imnuri (cum ar fi: Depsre credință, Împotriva ereziilor; Poeme nisibiene; Despre Rai; La nașterea Domnului) și cuvinte (cum ar fi: Despre pocăință; Despre credință; La Domnul nostru; Cuvinte de laudă).
Să apreciem sârgul acestui talentat scriitor. El a înțeles – mai devreme decât alții – că răspândirea adevăratei doctrine are nevoie de o formă poetică atrăgătoare. Într-o epocă lipsită de educație școlară, faptul că dogmele puteau fi cântate însemna enorm. În sensul acesta, Efrem a fost omul timpului său. A prins din zbor marile provocări, cu o luciditate demnă de toată admirația. Neobosit, s-a străduit să expună adevărurile Scripturii într-o manieră cât mai accesibilă. Operând cu metafore și comparații bine alese, el reușea să explice doctrine complicate (cum ar fi cea a Trinității) în cuvinte simple și penetrante. La atâtea secole distanță, să învățăm de la Efrem justa sa capacitate de adaptare. A modificat dramatic forma, dar fără a diminua conținutul. Și toate acestea le-a făcut cu o smerenie pilduitoare!