
Aceasta este mărturia mai mult sau mai puțin universală a primilor creștini: că ei sunt ceea ce sunt, că ei fac ceea ce fac, că ei povestesc poveștile pe care le povestesc, nu datorită unei experiențe sau unei percepții religioase noi, ci datorită a ceva ce s-a întâmplat; ceva ce I s-a întâmplat lui Isus cel răstignit; ceva ce ei au interpretat de îndată ca fiind semnificația faptului că, la urma urmei, El a fost Mesia, că noua epocă a lui Dumnezeu a intrat în cele din urmă în timpul prezent și că ei au fost însărcinați cu o nouă misiune; ceva ce i-a determinat să reafirme credința iudaică în înviere, și să nu o schimbe cu o alternativă păgână, ci să insereze câteva modificări distincte, dar consecvente în interiorul ei. (…)
Argumentul istoric în sine nu poate obliga pe nimeni să creadă că Isus a înviat din morți; însă argumentul istoric este remarcabil de bun în îndepărtarea tufelor din spatele cărora scepticismul de diferite feluri s-a ascuns de atâta timp. Interpretarea că Isus a înviat în trup posedă o putere fără rival în a explica faptele istorice care stau la baza creștinismului primar. Faptul evident că această interpretare rămâne profund provocatoare la nivel personal și colectiv nu ar trebui să ne împiedice s-o luăm în serios. (…)
Învierea lui Isus se oferă pe sine studenților de la istorie sau științe, nu mai puțin decât creștinului sau teologului, nu ca un eveniment extrem de ciudat din lumea pe care o cunoaștem, cât ca evenimentul extraordinar de caracteristic, de prototipic și de bază al lumii, așa cum a început să fie. Nu este un eveniment absurd din lumea veche, ci este simbolul și punctul de pornire al noii lumi. (…)
Încrederea în Isus înviat din morți transcende, dar include ceea ce noi numim istorie și știință. Credința de acest tip nu este una oarbă, care respinge toată istoria și toată știința. Nici nu este doar o credință care locuiește într-o sferă total diferită, ruptă de celelalte două domenii, într-un balon de sticlă perfect închis. Mai degrabă, această formă de credință, care, asemenea tuturor tipurilor de cunoaștere, este definită prin natura obiectului ei, este credința în Dumnezeul Creator. Dumnezeul care a promis să pună toate lucrurile în ordine în cele din urmă, Dumnezeul care (ca pisc în care se întâlnesc cele două) L-a înviat pe Isus din morți în interiorul istoriei, lăsând dovezi care cer o explicație din partea omului de știință, dar și din partea tuturor celorlalți. (…)
(Spicuiri din Surprins de speranță, de N. T. Wright, Metanoia, Oradea, 2016)