S-a spus despre paradisul terestru că se află în al treilea cer, în al patrulea cer, pe cerul lunii, pe lună chiar, pe un munte vecin cu cerul lunii, în stratul de mijloc al atmosferei, în afara pământului, pe pământ, sub pământ, într-un loc ascuns și pe care oamenii nu-l puteau cunoaște S-a spus că s-ar afla sub Polul Nord (…). Unii l-au așezat pe malurile Gangelui sau în insula Ceylon, mergând chiar până la a spune că India își trege numele de la cuvântul Eden (…). Alții l-au așezat în America, alții în Africa sub ecuator, alții în Orientul echinocțial, alții pe muntele lunii din care se credea că izvorăște Nilul; cei mai mulți l-au plasat în Asia, unii în Armenia mare, alții ba în Mesopotamia, ba în Asiria, ba în Persia, ba în Babilonia, ba în Arabia, ba în Siria, ba în Palestina. Au fost chiar unii care vrând să onoreze Europa noastră i-au găsit locul – culmea obrăzniciei – la Hédin, oraș din Artois, în virtutea asemănării acestui nume cu cel de Eden.
Sinteză publicată în anul 1691 de episcopul Pierre-Daniel Huet în lucrarea Traité de la situation du paradis terrestre.
Autorul – sub-preceptor al Delfinului și membru al Academiei Franceze – nu aduce nimic nou în tratatul menționat. El face doar o retrospectivă a variantelor propuse de-a lungul Evului Mediu, oferind cititorului o imagine de ansamblu. E de observat preocuparea constantă a gânditorilor creștini pentru localizarea Grădinii Eden. Modernitatea nu s-a lăsat nici ea mai prejos, ba dimpotrivă a amplificat dezbaterea până la ridicol.
(Pentru o mai bună așezare în temă vă propun Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, de Jean Delumeau)