Este puțin probabil ca Dumnezeu să se realizeze în democrație. Democrația sectară și răzbunătoare este ceea ce putem numi eroarea teologică prin excelență, de vreme ce scopul urmărit de lume, departe de a fi nivelarea vârfurilor, trebuie să fie, dimpotrivă, crearea unor dumnezei, a unor ființe superioare, pe care celelalte ființe posesoare de conștiință să le adore și să le slujească, fericite că le pot sluji. În acest sens, democrația este antipodul căilor Domnului.
Fragment dintr-o demonstrație mai lungă ce-i aparține lui Ernest Renan și care a apărut în volumul Dialogurile filozofice din mai 1871.
Apărător înfocat al conducerii de tip aritocratic (Hazardul nașterii este mai mic decât hazardul scrutinului), Renan a fost unul dintre antimodernii de frunte. La un secol după Revoluția Franceză și, implicit, celelalte revoluții europene, marele gânditor a pus sub semnul întrebării democrația abia născută. N-a fost singurul, dar a fost unul dintre cei mai vocali. Esențial este nu atât să produci mase luminate, cât să produci mari genii și un public capabil să le înțeleagă – este o altă sintagmă renană des utilizată.
După mai bine de două secole de exercițiu democratic putem să-i dăm în bună măsură dreptate. Asta că tot suntem într-un an electoral…