
Există o supraabundență de Tine, o, Doamne, răsuflarea mea, de aceea oamenii nu Te văd. Tu ești mult prea vădit, o, Doamne, suspinul meu, și de aceea atenția oamenilor e abătută de la Tine și îndreptată spre urșii polari, spre rarități aflate la distanță.
Tu Îi slujești pe slujitorii Tăi prea mult, dulcea mea credincioșie, de aceea Tu ești supus disprețului. Tu Te ridici spre a aprinde soarele deasupra lacului prea devreme, de aceea somnoroșii nu te pot suporta. Tu ești prea râvnitor în a aprinde lămpile de veghe pe bolta cerului noaptea, râvnirea mea neîntrecută, iar inima cea leneșă a oamenilor grăiește mai mult despre un slujitor indolent decât despre râvnă.
O, dragostea mea, aș vrea să-i pot face pe toți locuitorii pământului, apei și văzduhului să Îți psalmodieze imne Ție! Aș vrea să pot stinge lepra de pe fața pământului și să preschimb această lume desfrânată în fecioria cea dintâi a ei, cu care Tu ai creat-o!
Cu adevărat, Dumnezeul meu, Tu ești tot atât de măreț cu sau fără lume.
Tu ești la fel de măreț chiar dacă lumea Te slăvește sau dacă lumea Te hulește. Dar când lumea Te hulește, Tu pari a fi chiar și mai măreț în ochii sfinților Tăi.
Înaintea tuturor creaturilor și înaintea tuturor veacurilor și a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai întâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creației – la fel precum grădinarul se gândește la trandafirul înflorit tot timpul când sapă și plantează pedunculii uscați de trandafir – întocmai precum un constructor trăiește bucuria turlelor în timp ce plănuiește o biserică, chiar dacă el le construiește pe acestea tocmai la urmă.
Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii…
O, Doamne, visul meu de zi și noapte, ajută-mă să Te preamăresc, așa încât nimic să nu poată deveni mai măreț în inima mea afară de Tine…
Cu adevărat, Tu ești nesfârșit de mare, o, Doamne, chiar dacă inmele noastre Te-ar preamări oricât!
Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite din cireșul înflorit, cireșul rămâne același în măreția și frumusețea sa primăvăratică.
(Rugăciune scrisă de Nicolae Velimirovici, din volumul Rugăciuni pe malul lacului, Anestis, București, 2006, pp. 23-26)