
În secolul IV, în plină secetă care usca totul și producea o foamete cum nu s-a mai văzut, Vasile cel Mare, episcopul Cezareii predica despre acele împrejurări. Este o omilie Rostită la timp de foamete și secetă, însă – prin concluziile ei – ni se potrivește și nouă, în vremuri de pandemie. Sper ca aceste fragmente să ne sensibilizeze inimile și să ne conducă spre pocăință și hotărâri noi.
„Vedem, fraților, cerul senin, gol și fără de nori. Dar seninătatea lui este dată de uscăciune și curățenia lui ne mâhnește, deși le doream mai înainte, când cerul era acoperit de nori, când era întunecat și ne lipsea de razele soarelui. Acum pământul, neînchipuit de uscat, este urât la înfățișare, sterp și neroditor, crăpat în bucăți, iar razele arzătoare ale soarelui intră adânc în el. Izvoarele, altădată bogate și neîntrerupte, ne-au părăsit; fluviile cele mari și-au pierdut apele, încât chiar copiii mici umblă cu picioarele prin ele, iar femeile le trec încărcate cu poverile lor. Mulți dintre noi n-au nici ce să bea și ne e viața în primejdie. Am ajuns niște noi israeliți care caută un nou Moise și un toiag făcător de minuni ca să lovească pietrele spre a potoli nevoia însetatului popor; avem iarăși nevoie de nori minunați, care să picure oamenilor mană, hrana cea neobișnuită…
Am văzut ogoarele și am lăcrimat pentru nerodirea lor; am vărsat lacrimi pentru că ploaia nu s-a vărsat peste noi. Unele semințe s-au uscat înainte de a încolți, rămânând sub bulgării de pământ, așa cum le-a acoperit plugul, iar altele au răsărit puțin și, așa răsărite, s-au veștejit jalnic din pricina arșiței…
Să cunoaștem, dar, că Dumnezeu ne trimite aceste nenorociri pentru că ne-am îndepărtat de El și ne-am lenevit; nu caută să ne zdrobească, ci Se silește să ne îndrepte, așa cum fa părinții cu copiii lor neascultători: se mânie și se supără pe copii nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la copilăriile și păcatele tinereții spre o purtare bună…Care-i pricina acestei neorânduieli și tulburări? Ce înseamnă această nouă înfățișare a vremurilor? Să o cercetăm, că avem minte; să o judecăm, că doar suntem înzestrați cu rațiune! Oare nu mai este un Conducător al universului? Oare Dumnezeu, Creatorul universului, a uitat să mai poarte grijă de lume? Oare I s-au luat stăpânirea și puterea? Sau, dacă are aceeași putere și n-a pierdut stăpânirea, S-a făcut cumva aspru și Și-a schimbat marea Lui bunătate și grija de oameni în ură față de ei? Niciun om cu judecată n-ar putea spune asta, pentru că sunt vădite și lămurite pricinile pentru care nu mai suntem orcârmuiți ca de obicei. Când primi de la Dumnezeu, nu dăm și altora; lăudăm binefacerea, da lipsim de binefaceri pe cei nevoiași. Robi fiind, am fost eliberați, dar n-avem milă de tovarășii noștri de robie. Flămânzi fiind, Dumnezeu ne-a hrănit, dar trecem cu vederea pe cel lipsit. Avem pe Dumnezeu dătător și vistiernic neîmpuținat, dar suntem zgârciți și nu facem părtași la cele ale noastre și pe cei săraci. Oile ne-au făcut mulțime de miei, dar cei goi sunt mai mulți ca oile! Hambarele ne gem de mulțimea grânelor, dar pe cel strâmtorat de nevoie nu-l miluim! Pentru asta ne și amenință dreptul Judecător! Pentru asta nici Dumnezeu nu-Și deschide mâna, pentru că noi ne-am închis-o iubirii de frați. Pentru asta sunt uscate ogoarele, pentru că s-a răcit dragostea.”