
Nu vindecați răul cu rău și nici nu vă luați la întrecere în a vă nenoroci unul pe altul! În întrecerile în rău, biruitorul este cel mai nefericit, că el pleacă de pe câmpul de luptă mai plin de păcate. Nu plăti, deci, răul cu rău și nici nu răsplăti o datorie rea cu una mai rea. Te-a insultat cineva când era mânios? Potolește răul prin tăcere! Faci așa? Nu! Dimpotrivă, primești ca pe un șuvoi mânia lui în propria-ți inimă și imiți vântul, care prin suflarea lui întoarce înapoi obiectele ce merg în contra lui. Nu folosi ca dascăl pe vrăjmaș, nici nu imita ceea ce urăști. Nu fi oglindă pentru mânios, reflectând în tine chipul lui. Acela-i cu fața roșie. Nu te-ai înroșit și tu? Ochii lui sunt însângerați! Spune-mi, ai tăi privesc liniștit? Vocea lui e țipătoare! Este a ta potolită? Nici ecoul din pustie nu se întoarce atât de desăvârșit la cel ce a grăit cum se întorc insultele la cel ce insultă. Mai mult chiar; ecoul reproduce același sunet; insulta, însă, se întoarce cu adaos. Ce insultă își spun unii altora? Unul spune celuilalt că e om de nimica și de neam prost; celălalt la rândul lui îl face vagabond. Primul îl face prost; al doilea îi spune că-i țicnit. Și continuă cu insulte până își termină insultele, cum își termină arcașii săgețile. Apoi, după ce au terminat a insulta cu limba, pornesc să-și răzbune insultele cu fapta. Că mânia dă naștere la ceartă; cearta aduce insulte; insultele, lovituri; loviturile, răni; iar din răni, de multe ori moartea.
Să oprim, deci, chiar de la început acest rău, izgonind din suflete, prin orice mijloc, mânia. Făcând așa vom putea tăia odată cu această patimă, care e un fel de rădăcină și izvor, cele mai multe dintre rele. Te-a insultat? Binecuvântează! Te-a lovit? Suferă! Te scuipă și te socotește om de nimica? Gândește-te că ai fost făcut din pământ și în pământ te vei întoarce.
(„Omilia a X-a. Împotriva celor ce se mânie”, rostită de Vasile cel Mare, tradusă de D. Fecioru și consemnată în PSB vol. 17, București, 1986, pp. 450-451)