Acum e singur, singur în noapte, singur între oameni, singur în fața lui Dumnezeu. Acum poate să-Și arate slăbiciunea fără să roșească. La urma urmelor e și om, om din carne și sânge, om care răsuflă și umblă, om care știe că nimicirea I se apropie, că I se va strica unealta trupului, carnea-I va fi străpunsă, sângele-I se va prelinge pe pământ. (…) Orice erou e totdeauna singurul treaz într-o lume de adormiți, la fel cârmaciul care veghează pe corabie peste singurătatea mării și a nopții, în vreme ce tovarășii săi se odihnesc. Isus e cel mai singur dintre acești veșnici solitari. Toți dorm în prejmă-I. Doarme cetatea ce-și lățește licărirea tăiată de umbre, dincolo de Chedron; și doarme, în același ceas, în toate cetățile, în toate casele lumii, oarba seminție a muritorilor. (…) Duhul a biruit încă o dată asupra cărnii; dar trupul Îi e acum trunchi ce sângerează și se prăbușește. Încorarea uriașei ciocniri I-a siluit până în rădăcină tot ce-i pământ în ființa-I, și-L trec sudorile, de parcă ar fi fost supus unei cazne mai presus de puterile Sale. E tot scăldat în sudoare; dar nu numai în acea sudoare care se prelinge de pe tâmplele celui care umblă prin soare, ori muncește pe câmp, ori aiurează de friguri. Sângele pe care l-a făgăduit omenirii începe să-l picure pe iarba de pe Muntele Măslinilor. Picuri mari de sânge amestecate cu sudoare cad pe jos, drept cea dintâi ofrandă a cărnii subjugate. E începutul eliberării, al ușurării de omenescul din El, care-i cea mai mare povară a ispășirii.
(Giovanni Papini,
Viața lui Isus, Orizonturi, București, 2012)