Oricine e preocupat de cele de sus ajunge, inevitabil, să se întrebe cum și până unde se poate „urca”. Există un parcurs obligatoriu, o ascendență care să te oblige să începi cu prima treaptă și tot așa? Dacă da, atunci cum pot fi definite aceste nivele și prin ce resorturi duhovnicești pot fi ele atinse? Avem nevoie de cineva sau ceva în acest demers? Care sunt termenii cei mai corecți pentru a numi toate aceste etape de dezvoltare spirituală?
Întrebări de felul acesta – și multe altele – ne frământă pe toți în diferite etape ale vieții. În perioadele noastre intense din punct de vedere spiritual, sunt influența unor întâlniri sau lecturi, aceste întrebări produc o tensiune interioară pe care greu o menținem în echilibru. Ei bine, întru clarificare, vă ofer un fragment din lucrarea Răspunsuri către Talasie (Filocalia, ediție jubiliară, vol. 3), scrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662):
Scriptura știe de o îndoită cunoștință a celor dumnezeiești. Una e relativă și constă numai în raționament și în înțelesuri, neavând simțirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viața aceasta. Cealaltă e în sens propriu adevărată, și constă numai în experiența trăită, fiind în afară de raționament și de înțelesuri și procurând toată simțirea Celui cunoscut, prin participarea la El după har. Prin aceasta vom primi în viața viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoștința relativă, cuprinsă în raționament și înțelesuri, mișcă dorința spre cunoștința trăită prin participare. Iar cea trăită, care procură simțirea Celui cunoscut prin participare și prin experiență, înlătură cunoștința cuprinsă în raționament și înțelesuri. (p. 375)
Totul începe, așadar, cu acea cunoaștere RELATIVĂ. Fundamentată pe deducții logice, pe raționamente elaborate și pe semantici complexea, ea rămâne totuși teoretică în esență. Deși necesară, ea nu mulțumește pe nimeni. Dimpotrivă, aceasta declanșează apetitul, acea foame teribilă după mai mult și mai consistent. E bine însă că lucrurile nu se opresc aici. Ele sunt urmate de cunoașterea ADEVĂRATĂ, în sensul propriu și înalt al acestui termen. Aceasta se clădește pe cea teoretică (și anterioară), ducând însă lucrurile mai departe „prin participare”. Noțiunea de „participare” este una dintre cele mai adânci concepte ale lui Maxim Mărturisitorul. Ea sugerează ideea de trăire a celor crezute, de depășire a stării de acceptare prin cea de asumare. Scriptura însăși – după cum spune textul – ne îndeamnă să parcurgem acest drum al cunoașterii. Să nu ne oprim la înmagazinarea unor informații, ci să purcedem și spre alte piscuri. Suind într-acolo, aerul va fi mai tare, companionii mai puțini, dar satisfacția pe măsură. Vom atinge bucurii și sensuri mai presus de fire, experiențe cu Dumnezeu la care doar am visat cândva.