În tot ce am scris, am scris despre tine; tot ce am făcut acolo, în scris, până la urmă, a fost să mă plâng pentru că nu am putut plânge pe umărul tău. Îmi luam un îndelung rămas bun și întârziam pe umărul tău… Dar cât de puțin a contat asta! Și n-ar fi meritat să vorbesc despre lucrurile astea dacă nu era chiar parte din vițaa mea, căci altfel ar fi trecut neobservate; ele mi-au decis întreaga copilărie, m-au hăituit toată viața, mai târziu s-au transformat în speranță, iar mult mai târziu în disperare, urmărindu-mi – sub forma chipului tău – până și cele mai mărunte decizii.
(Scrisoarea adresată de Franz Kafka tatălui său în noiembrie 1919,
despre care se crede că n-ar fi ajuns niciodată în mâinile acestuia)