Continuare de AICI:
Ai simțit o aversiune față de scrisul meu și tot ceea ce, fără să-ți dai seama, avea legătură cu asta. A fost o metodă prin care am reușit să mă mai distanțez față de tine prin propriile-mi eforturi, chiar dacă asta mi-a amintit într-o oarecare măsură de viermele care, atunci când îl calci, încearcă să se smulgă în toate direcțiile și se trage deoparte. Într-un fel, mă simțeam în siguranță; aveam ocazia să respir liber. Aversiunea pe care o simțeai în mod natural față de ce scriam eu m-a făcut să mă simt bine pentru întâia dată. Deși vanitatea și ambiția mea sufereau din cauza felului în care primeai cărțile: „Las-o pe noptieră!”, am ajuns să fiu chiar încântat de reacția ta, nu dintr-o răutate răzvrătită, nu din desfătarea de a-mi fi confirmat din nou genul de relație pe care o aveam, ci într-un mod spontan, deoarece pentru mie cuvintele tale au sunat cam așa: „Acum ești liber!”. Bineînțeles că era o deziluzie; nu eram, sau, ca să mă exprim mai optimist, nu eram încă liber.
(Scrisoarea adresată de Franz Kafka tatălui său în noiembrie 1919,
despre care se crede că n-ar fi ajuns niciodată în mâinile acestuia)