Dragul meu tată,
M-ai întrebat recent de ce spun că îmi este frică de tine. Ca de obicei, nu am fost în stare să găsesc un răspuns întrebărilor tale, în parte din același motiv pentru care îmi este frică de tine și într-o oarecare măsură pentru că a încerca să-ți dau o explicație pentru cum a debutat această frică, ar însemna să intru în detalii mult mai adânc decât mi-aș dori. Și chiar de încerc acum să-ți dau un răspuns în scris, tot incomplet va fi, deoarece, chiar și când îți scriu, această frică și consecințele ei împiedică relația cu tine, iar amploarea acestui subiect este cu mult peste puterea mea, chiar dacă pentru tine lucrul acesta părea simplu, cel puțin când vorbeai cu mine sau când le vorbeai altora.
Pentru tine, situația era după cum urmează: toată viața ta ai lucrat din greu, te-ai sacrificat pentru copiii tăi, în special pentru mine, astfel că am avut o copilărie îndestulătoare și am fost liber să învăț ce doream, fără grija de mâine. Nu ai așteptat să-ți fim recunoscători, însă te-ai așteptat să ne simțim într-un fel obligați față de tine, să recurgem la un soi de simpatie. În schimb, eu m-am ascuns de tine în camera mea printre cărți cu prietenii mei țicniți cu tot felul de idei nebunești. Niciodată nu ți-am vorbit sincer, niciodată nu am venit cu tine la sinagogă și nici nu te-am vizitat cât ai stat la Franzenbad, nici nu am avut vreodată vreun sentiment familial, niciodată nu m-a interesat ce făceai.
(Scrisoarea adresată de Franz Kafka tatălui său în noiembrie 1919,
despre care se crede că n-ar fi ajuns niciodată în mâinile acestuia)