Evenimentul care a declanșat cele două scrisori a avut loc în anul 1990 în cantonul elvețian Valais. Scriitorul parizian Emmanuel Carrère obișnuia să ajungă aici în fiecare an pentru relaxare, fiind însoțit de soție și copil. Nelipsit era însă și cu un vechi prieten: Herve. Acesta joacă un rol important în toată povestea, datorită faptului că în acea vară (din 1990), Emmanuel nu dorea nici în ruptul capului să meargă în Elveția (cu toate că se afla într-o adâncă depresie). Totuși, la insistențele lui Herve, acesta se lasă înduplecat mutându-se pentru o vreme în Valais.
Aici obișnuia să vină și un preot melchit bătrân care slujea în Cairo. Avea o cabană sărăcăcioasă unde, în fiecare seară, ținea câte o mică slujbă pentru câțiva săteni mai pioși. La un astfel de moment de o intimitate spirituală aparte, a ajuns și Emmanuel, scriitorul francez. Mai mult împotriva voinței lui, a participat totuși la slujbă unde, spre final, bătrânul preot a citit despre arătarea Mântuitorului de la Marea Tiberiadei (Ioan 21). A fost atât de mișcat de cuvântul Evangheliei, mai exact de cuvintele pe care Isus le-a spus lui Petru, încât a avut parte de o experiență spirituală fără precedent. Urmare a acestei întâmplări, Emmanuel îi trimite o scrisoare Jacquelinei – nașa lui de botez și mentorul lui de nădejde în ale credinței – exprimându-și intensa lui trăire.
Dragă Jacqueline,
Știu că te-ai rugat pentru ceea ce mi s-a întâmplat, iar scrisoarea aceasta îți va produce o mare bucurie. Toată vara am încercat să mă conving că, dacă voi bate, mi se va deschide, fără a fi deloc sigur că într-adevăr vreau să intru. Și, dintr-odată, la munte, alături de Hervé, cuvintele Evangheliei au prins pentru mine viață. De acum știu unde se află Adevărul și Viața. Se fac în curând 33 de ani de când, sprijinindu-mă numai pe mine, nu a încetat să-mi fie frică și iată că descopăr astăzi că se poate trăi și fără frică – nu fără suferință, dar fără frică -, și nu-mi mai revin după aflarea acestei minunate vești. Sunt ca o față de masă plină de cute, de firmituri, de urme mai mult ori mai puțin apetisante, care este scuturată pe neașteptate și trosnește veselă în vânt. Aș vrea ca această bucurie să rămână permanent, deși știu bine că nu este atât de simplu. Că se va face iarăși întuneric, că scoarța cornoasă a bărbatului îmbătrânit se va înfășura în jurul meu, dar am încredere: în prezent, Cel care mă călăuzește este Hristos. Îmi vine greu să iau în spate crucea Lui, dar numai gândidu-mă la asta mă simt ușurat. Asta este. Am vrut s-o afli cât mai repede și să fi sigură de recunoștința mea, căci cu atâta răbdare mi-ai arătat drumul.
Te îmbrățișez.
Emmanuel
Profund mișcată, Jacqueline îi răspunde de îndată, scriindu-i următoarele:
Ceea ce trăiești acum este primăvara sufletului. Gheața trosnește, apele curg, copacii înmuguresc, ești fericit. Îți vezi viața așa cum nu ai văzut-o niciodată. Știi că ești iubit, știi că ești mântuit și ai dreptate să știi toate astea, căci este adevărul care îți apare acum în plină lumină. Profită de el. Însă află că starea aceasta nu va dura. Că, mai devreme ori mai târziu, dar, cu siguranță mai devreme decât îți închipui, lumina aceasta va păli, se va întuneca. Acum ești ca un copil pe care tatăl lui îl ține de mână și, deci, se simte în totală siguranță. Va veni însă un moment în care tatăl îți va da drumul la mână. Te vei simți pierdut, te vei simți singur în întuneric. Vei striga după ajutor și nimeni nu-ți va răspunde. Oricât te vei pregăti, degeaba de te vei pregăti, vei fi luat prin surprindere și vei ceda. Asta se cheamă crucea. Nu există nicio bucurie căreia să nu i se profileze în spate umbra crucii. Dincolo de bucurie e crucea, îți vei da seama repede, de altfel o știi deja. Ceea ce-ți va lua mai mult timp să descoperi, poate întreaga viață, dar merită strădania, este că, dincolo de cruce, e bucuria, una care nu ți se va mai lua. Drumul este lung. Nu-ți fie frică, dar așteaptă-te să ți se facă frică. Așteaptă-te să te îndoiești, să ajungi la disperare, să-l acuzi pe Domnul că e nedrept și să că-ți cere prea mult. Când vei ajunge să gândești așa, amintește-ți următoarea poveste.
A fost o dată un om care se revolta, care se plângea cum și tu te-ai plâns și te vei mai plânge, că duce o cruce mai grea decât toate crucile. Un înger l-a auzit, l-a luat pe aripile lui și l-a dus până în acel loc din cer în care sunt depozitate crucile tuturor oamenilor. Milioane, milarde de cruci de toate dimensiunile. Îngerul i-a zis: „Alege-o pe care vrei tu!” Omul a cântărit câteva, le-a comparat și a luat-o pe cea care i s-a părut cea mai ușoară. Îngerul a zâmbit și i-a spus: „Ai ales chiar crucea ta.”
Nimeni nu e niciodată ispitit mai mult decât îl țin puterile. Însă trebuie să te înarmezi, trebuie să cunoști sfintele taine.”
(Fragment din volumul Împărăția Cerurilor, Editura Trei, București, 2016)