Dojana feisbuchistă

D

Nu stăpânesc prea bine tainele acestei lumi. Știu doar că are și ea cotloanele ei, mai mult sau mai puțin controlabile. Realitatea virtuală – pentru că despre ea este vorba – oferă o platformă de o generozitate ieșită din comun. Oricine poate fi (oarecum) prezent, oricine poate spune (aproape) orice. Blogări, forumiști și comentatori își dau mâna ca într-o frăție subînțeleasă ori își scot săbiile cu înverșunare. Epitetele curg în cascadă, iar se revarsă peste albia bunului simț. Fiecare dă ce are și în felul cum se pricepe. Viseceralitatea expusă în special în rețelele de socializare atinge uneori pragul paroxismului. Nimeni nu scapă, iar faptul acesta nu mai miră.

În special pe facebook, sunt și eu martor la dezlănțuiri de tot felul. Le voi analiza, dar nu mă voi plânge. Retez din start replica: Dacă nu-ți place, de ce ți-ai făcut cont pe acolo?! Nu e vorba de a-mi plăcea sau nu. E doar o analiză făcută cu zâmbet, neangajantă și, cu atât mai puțin, fără pretenția unei dădăceli. Dacă mă leg de dojana unor prieteni virtuali, nu ar fi înțelept să cad eu însumi în ispită.

Aș remarca, în primul rând, corul sfătuitorilor intransigenți. În opinia acestora, orice referire la viața obișnuită, laică sau (mai grav!) politică este interzisă. Nu e treaba noastră, frate Ghiță! – mi se spune în diferite feluri. Ce legătură să fie între Dumnezeu și Cezar? – aș traduce eu. Unii fac apel la demnitatea mea, sugerându-mi într-un fel că mă compromit prin aceste intervenții. Mi se sugerează adesea alte subiecte, mult mai adevărate și mai stringente. Trebuie să mă simt inoportun, să trăiesc spaima de a fi intrat pe un teren minat. Sau, în cel mai dulce caz, ar trebui să am senzația unei ratări. Am ratat, din nou, marile teme. În vreme ce subiecte de viață și de moarte așteaptă la ușă, eu îmi permit să mă delectez cu mici picanterii cotidiene. Destul de grav, nu?!

În al doilea rând, aș aminti corul sfătuitorilor interesați. Aceștia nu mă mustră în mod deschis. Ei nu sunt tranșanți, ei aduc doar lămuriri suplimentare. Ei explică cititorilor mei ce am vrut eu să spun. Uneori sunt chiar pe subiect (parcă-mi citesc gândurile!), alteori speculează fiecare în legea lui. Mai sunt și situații în care mi se spune că n-am înțeles bine (sau deloc). Critica este, în acest caz, una constructivă. Comentatorii mei nu vor să mă distrugă, să mă evacueze din spațiul virtual, vor doar să mă aducă pe calea cea bună. Este un soi de milă subînțeleasă, din care eu ar trebui să trag învățăminte. Pare, uneori, o atitudine parentală. Sunt asigurat de prețuirea lor și de faptul că au cele mai bune intenții.

În al treilea rând, trebuie să amintim și corul sfătuitorilor indiferenți. Aceștia se împart în două categorii. Pe de o parte îi avem pe cei care citesc, dau – probabil – un like, dar trec mai departe. Nu se sinchisesc să-și spună opinia. Eu înclin să cred că aceștia sunt majoritatea. Ei nu vor să intre într-un posibil dialog nici cu mine, dar nici cu cei mai râvnitori dintre prietenii mei (virtuali). Li se pare de bun simț să nu se pronunțe pe un subiect pe care, poate, îl dezavuează ori nu-l înțeleg deplin. Pe de altă parte, mai identificăm o categorie a indiferenților: cei care scriu pe lângă subiect. E o dialectică ce mă depășește. Una postez eu, alta comentează ei. Desigur, facebook-ul este târâmul libertății nemărginite, așa că pot să scrie ce poftesc. Apucătura cu pricina are și o conotație comercială. Cineva își face reclamă la activitățile și serviciile pe care le prestează. Îmi folosește postarea pentru a vă atrage atenția asupra ofertei lui. Ce să mai spunem de comentarii la comentarii, situație în care tema citatului a fost demult uitată.

Și iată cum, de la o zi la alta, mă trezesc și eu în acest bazar virtual. Fiecare simte că are ceva de spus, iar dacă nu o face e din cauza anumitor orgolii bine camuflate. Cam tot ce spun este expus unei cenzuri mai mult sau mai puțin obiective, dar extrem de variată. Zâmbesc copios în fața acestui spectacol. Admir sinceritatea unora, detest (elegant) grosolăniile altora, dar – în tot cazul – nu mă iau prea în serios. Continui să am o atitudine detașată față de tot ce se întâmplă în cercul strâmt al lumii virtuale. Nici pe ai mei critici nu-i iau foarte în serios. Departe de mine gândul să-i disprețuiesc (acest lucru la mine este interzis!), doar că încerc să le decodez atitudinile. O fac uneori freudian, alteori intuitiv, cu o serioasă încărcătură de subiectivism. Însă, până una-alta, hai să ne bucurăm de zăpada mieilor ce a ales să cadă peste țară chiar în mijlocul lui martie!

 

comentarii

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.