În această lume Hristos a fost respins. El era expresia desăvârșită a vieții așa cum a voit-o Dumnezeu. Viața fragmentată a lumii a fost unificată în viața Lui; el era bătaia inimii acestei lumi, și lumea L-a omorât. Dar în acel act ucigaș, lumea însăși a murit. Ea a pierdut ultima șansă de a deveni raiul pentru care Dumnezeu a creat-o. Noi putem continua să producem bunuri materiale noi și mai bune. Putem construi o societate mai umană, care ne-ar putea feri să ne nimicim unii pe alții. Dar atunci când Hristos, adevărata viață a lumii, a fost respins, acesta a fost începutul sfârșitului… Creștinismul pare adesea, însă, să spună că, dacă oamenii se străduiesc din toate puterile să ducă o viață cu adevărat creștină, răstignirea poate fi cumva anulată. Aceasta, pentru că creștinismul a uitat de sine, a uitat că întotdeauna, mai presus de toate, trebuie să stea lângă Cruce. Nu că aceasta lume nu ar putea fi îmbunătățită – unul dintre țelurile noastre este cu siguranță acela de a activa pentru pace, dreptate, libertate. Dar, dacă ea poate fi îmbunătățită, ea nu poate niciodată deveni ceea ce Dumnezeu a voit să fie. Creștinismul nu condamnă lumea. Lumea s-a condamnat pe sine însăși atunci când, pe Golgota, L-a condamnat pe Cel care era adevăratul ei sine… Și totuși, chiar de la începuturile sale, creștinismul a fost o proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ… Fără vestirea acestei bucurii, creștinismul este de neînțeles. Doar ca bucurie Biserica a biruit în lume, și a pierdut lumea atunci când a pierdut această bucurie și a încetat să fie o mărturie credibilă a acesteia… Și noi nu avem alt mijloc de a intra în această bucuri, nici o cale de a o înțelege, în afară de singura lucrare care, de la început, a fost pentru Biserică atât izvorul, cât și împlinirea bucuriei, însuși sacramentul bucuriei: Euharistia.
(Pentru viața lumii, de Alexander Schmemann, pp. 23-25)