
Dionisie distinge două posibile căi teologice: una procedează prin afirmații (Teologie catafatică sau pozitivă), iar cealaltă prin negații (Teologie apofatică sau negativă). Cea dintâi ne duce la o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu, dar este o cale imperfectă. Calea perfectă, singura cale care e potrivește când e vorba despre Dumnezeu, Care în natura Sa nu oate fi cunoscut, este cea de-a doua – care ne face să ajungem la necunoașterea totală. Într-adevăr, toate cunoștințele au drept obiect ceea ce există; ori Dumnezeu este mai presus de tot ceea ce Îi este inferior, adică de tot ceea ce există. Spre a ajunge la El, ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adică tot ceea ce este. Dacă văzându-L pe Dumnezeu, cunoaștem ceea ce vedem, nu L-am văzut pe Dumnezeu în sine, ci ceva inteligibil, ceva care este mai prejos de El. Tocmai prin această necunoaștere… ajungem să cunoaștem pe Acela Care-i mai presus de toate obiectele cunoștințelor cu putință. Procedând prin negații, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale ființei până la culmile sale, îndreptând în mod progresiv tot ceea ce poate fi cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut în întunericul necunoașterii absolute. Căci, după cum lumina – și mai ales o lumină îmbelșugată – face nevăzut întunericul, tot așa cunoașterea făpturilor – și mai ales prisosul de cunoaștere – desființează necunoașterea, care este singura cale de a ajunge la Dumnezeu în Sine.
(Citat de Robert Letham în Sub privirea Apusului. O perspectivă reformată asupra ortodoxiei răsăritene, Făclia, Oradea, 2013, pp. 108-109)