Dintre toate vieÈ›uitoarele, doar omul ia act de propria existență. Această stare de conÈ™tiență face diferenÈ›a dintre el È™i celealte regnuri (animale sau vegetale). Coroană a creaÈ›iunii – după cum o afirmă teologia – omul este un mare semn de întrebare, o taină pentru sine însuÈ™i. Nu va fi niciodată mulÈ›umit cu realitatea înconjurătoare. Mitea sa va privi mult mai departe È™i, pe măsură ce înÈ›elege tot mai puÈ›in, se simte atras tot mai mult. AÈ™a ar trebui să interpretăm marile întrebări legate de destinul individual, dar È™i de sensul vieÈ›ii în general. Confruntat cu moartea celor dragi, trăind el însuÈ™i sub iminenÈ›a propriei morÈ›i, omul își pune serios problema unui altfel, unui dincolo.
Ei bine, tocmai acest subiect îl dezbate Fernando Savater, în cartea ViaÈ›a eternă (Polirom, IaÈ™i, 2008). Autorul – unul dintre cei mai bine prizaÈ›i filozofi spanioli – o dedică în spirit fratern, tututor celor care nu cred în ea (adică în viaÈ›a eternă). El pleacă de la premisa că mulÈ›i vor zâmbi ironic la lectura acestor perplexități, dar însuÈ™i faptul acesta îl determină să scrie. Câtă vreme mai există un schimb viu de idei, suntem pe calea cea bună. Lucrarea este fundamental creÈ™tină, dar nu militant creÈ™tină. Savater nu încearcă să convingă pe nimeni, nu își propune să provoace adevărate seisme la nivel intelectual. Dimpotrivă, urmând un fir logic al argumentelor, pornind de la general spre particular, excluzând rând pe rând ipotezele fragile, el ajunge la miezul conceptului de eternitatate. Cu măiestrie È™i onestitate, filozoful ne arată că e mult mai logic È™i mai conform cu structura umană să credem în viaÈ›a de apoi decât să nu credem. Și nu numai atât. Odată ce admitem existenÈ›a unui dincolo, inevitabil va trebui să admitem existenÈ›a unei persoane atotputernice È™i care să fie în stare să se ocupe de noi după moarte. ÃŽn felul acesta (pe o cale diferită decât cea exegetică sau dogmatică), se ajunge la dovedirea existenÈ›ei lui Dumnezeu.
Dacă întrega viață conștientă o trăim în perspectiva propriei morți, atunci veșnicia ce-o succede merită multă atenție. Autorul nu abordează lucrurile din perspectivă dogmatică. Spre deosebire de discursul teologic, el alege un discurs speculativ și colateral. Încearcă să-și prindă cititorul în menghina evidenței și a logicii, să demonstreze că năzuința spre un dincolo stă întipărit în natura noastră. Întreaga lucrare este o chemare la echilibru. Acest echilibru înseamnă de fapt echidistanța dintre credulitate și scepticism. Ambele extrem de periculoase și, în ultimă instanță, inconsistente, ele trebuie evitate cu orice preț. Dacă n-am crede că nu se consumă totul aici și acum, dacă nu ne-am ancora propria existență pământească dincolo de ea, atunci nici moralitatea și nici relațiile n-au justificare. În fond, întreaga viață de credință trebuie citită în cheie escatologică. Din acest unghi, moartea nu este decât grațioasa trecere spre alte tărâmuri, mult mai trainice și mai bune.
De apreciat puterea autorului de a scruta veșnicia. Din pragul ei, Savater face efortul unei înțelegeri riscante. Știe bine lumea în care trăiește, îi înțelege bine resorturile ideologice, dar cu toate acestea se încumetă să scrie. Să nu vă așteptați să găsiți un dispreț pentru viața aceasta. Ba dimpotrivă! Ni se spune că viața aceasta are sens și demnitate numai în măsura în care o agățăm de cealaltă. Mereu omul va resimți acea năzuință care-l transcede, acel chip al lui Dumnezeu care rezistă latent în străfundurile ființei. Și iată cum, cu măiestrie și argument, veșnicia capătă culori mult mai vii decât tot ce ne oferă experiența noastră efemeră și terestră. Superb!