Cultura în care trăim azi și care formează viziunea lumii noastre exclude, de fapt, conceptul de păcat. Pentru că, dacă păcat este, mai întâi de toate, căderea omului de la o incredibil de înaltă altitudine, respingerea de către om a „înaltei sale chemări”, ce pot însemna toate acestea într-o cultură care ignoră și neagă acea „înaltă altitudine” și acea „chemare” și-l definește pe om nu de undeva „de sus”, ci „de jos” – o cultură care, chiar atunci când nu Îl neagă pe Dumnezeu în mod fățiș, este, de fapt, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care gândește viața omului numai în termenii bunurilor materiale și ignoră vocația sa transcendentală? Păcatul, în acest caz, este gândit mai întâi ca o „boală” naturală, cauzată de o adaptare greșită, care a prins rădăcini în latura socială și, de aceea, poate fi eliminat printr-o organizare socială și economică mai bună. Din acest motiv, chiar atunci când își mărturisește păcatele, omul „modern” nu face deloc pocăință; depinzând de felul lui de a înțelege religia, el fie că enumeră în mod formal abaterile de la regulile formale, fie că împarte „problemele” sale cu duhovnicul – așteptând din partea religiei un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit și îi va aranja viața. În nici un caz nu avem aici pocăință ca o stare de cutremur al omului care, văzând în el „chipul slavei negrăite”, realizează că a murdărit-o, înșelat-o și respins-o în viața lui; pocăință, ca părere de rău ce vine din profunda adâncime a conștiinței umane; ca dorință de întoarcere, ca predare în fața dragostei și a milei lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este suficient să spunem: „Am păcătuit!” Această mărturisire devine plină de sens și eficiență numai în măsura în care păcatul este înțeles și experimentat în toată adâncimea și durerea lui.
(Postul mare, de Alexander Schmemann, Sophia, București, 2013, pp. 111-112)