Ne aflăm în anul 1939. Dietrich Bonhoeffer se afla deja angrenat în Biserica Mărturisitoare, acea facțiune ilegală a Bisericii Luterane aservite lui Hitler. După ce organizase un institut teologic subteran, pregătind tineri teologi nepătați pentru o viitoare slujire bisericească, după ce scrisese două dintre cărțile lui de suflet – Costul uceniciei și Viața împreună – Bonhoffer cedase. Totul a început cu o conversație de bun simț cu prietenii săi din Londra, teologi și pastori preocupați de unitatea credinței în fața răului politico-social care plutea în aer. Aceștia i-au aranjat să emigreze în America, pentru a preda la Union Seminary. Pe lângă activitatea academică, Bonhoffer era așteptat să dea o mână de ajutor cu refugiații europeni prin intermediului biroului din New York al Consiliului Federal al Bisericilor. Acestei duble oferte i se mai adăuga și dorința lui de a scăpa de serviciul militar. În fond, acceptând propunerea, nu făcea decât să aleagă o cale pe care tot mai mulți intelectuali de pe bătrânul continent o preferau.
Doar că, în cazul lui Bonhoeffer, lucrurile au fost mai complicate. Și nu e vorba de o complicație birocratică sau de vreo trădare din rândul prietenilor, ci mai degrabă de un litigiu cu sine. Pur și simplu a fost bântuit de sentimentul că și-ar trădat elevii de la seminar, alegându-și propria siguranță în timp ce îi abandona. Spre consternarea celor care îi organizaseră fuga, s-a întors. Exilul autoimpus a fost astfel de scurtă durată: a sosit la New York la 2 iunie 1939 și s-a întors în Germania la 8 iulie.
În timpul acestei scurte șederi Bonhoeffer schițează un nou eseu (pe care-l definitivează după întoarcere): Protestantism fără reformă. Așa cum reflectase și în prima vizită în America (1930-1931), El se întreabă: „Ce face Dumnezeu pentru și cu Biserica Sa din America? Ce face El prin această Biserică pentru noi și, prin noi, dar totuși pentru ea?”. Cu această abordare mai deschisă, Bonhoeffer este capabil să ofere o relatare mai simpatică, povestită din punct de vedere istoric, a evaziunii americane față de teologie. Perspectiva sa ca națiune de refugiați care fugeau de persecuția religioasă și de diviziune stă la baza reticenței Americii de a lucra pentru unitatea Bisericii. Americanii sunt fericiți să fie generic „protestanți”, mai degrabă decât, să zicem, luterani sau reformați, și sunt fericiți să fie un mozaic de denominațiuni mai degrabă decât singura Biserică adevărată. Bonhoeffer pune toate acestea în contrast cu Biserica Germană, care pornește de la ipoteza Reformei de unitate bisericească întemeiată pe confesiune. Aceste contraste permit dialogul ecumenic: „Confesiunile din America confruntă bisericile germane cu problema multiplicității bisericilor… În schimb, Biserica lui Isus Hristos din Germania pune confesiunilor americane problema unității Bisericii de pe pământ”.
Scurtă, așadar, vizita (a doua a) lui Bonhoeffer în America. Scurtă, dar rodnică. Deși cuprins de remușcări, cu inima grea, folosește mediul pentru a reflecta la aceste schimburi ale celor două maluri ale Atlanticului. Oare va primi Europa atitudinea deschisă și pluriconfesională a Americii? Dar America va primi ea, cu maturitate, spiritul monolitic și unificator al Europei? La acea vreme, când America părea să se cufunde într-un autism greu de înțeles, iar Europa într-un război fără noimă, oare vor învăța ambele părți ce e de învățat?! Iată frământări ale minților care – chiar și atunci – elaborau într-o manieră amplă și sensibilă.