Vești zguduitoare despre căderea nervoasă suferită de părintele N. Așadar, simptomele pe care le observasem cu trei săptămâni în urmă erau adevărate. Mi-e teamă că motivul este cât se poate de evident: „s-a îngropat în activitate”. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detașa, de a îndepărta neliniștea și lucrurile mărunte care îi împovărează viața și îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeași aroganță care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă privește pe mine. Și atunci „eu-l” umple întreaga realitate și începe prăbușirea.
Greșeala majoră a omului modern este identificarea vieții cu activismul, cu gândirea și, de aici, incapacitatea de „a trăi” pur și simplu, adică de a simți, de a prețui, de a trăi viața ca dar veșnic.
Să pășești spre gară în lumina primăverii sub stropi de ploaie, să poți vedea, să simți, să privești o rază de soare ce odihnește pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieții. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acționează și gândește. Doar în această realitate a vieții Dumnezeu Se revelează, iar nu în acte și gândiri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă și în comunicare. Nu se comunică prin discuții și polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă și mai însuflețită, cu atât este mai puțin condiționată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comunicarea, pot îndepărta bucuria.
(Notă de jurnal – 9 martie 1973 – semnată de Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 41-42)