Cartea mă consolează în singurătatea mea. Îmi ia de pe umeri povara unei trândăvii plictisitoare și mă poate scăpa, în orice moment, de o companie suppărătoare. Îmi alină junghiurile durerii, atunci când durerea nu e din cale-afară de puternică și copleșitoare. Ca să uit gândurile posace nu am nevoie decât de cărți.
Cuvintele au fost scrise undeva de Montaigne, unul dintre cei mai străluciți intelectuali francezi care-au trăit vreodată. Lectura este asociată cu solitudinea și, într-un fel, dă sens acesteia din urmă. Fără cărți, Montaigne se vede însingurat și trist. Apoi, lectura este văzută ca o precauție relațională. Cititnd, te poti ține de parte de prieteniile dubioase, de anturajul care te stânjenește. Ea are o legătură directă cu durerile fizice, fapt care pune pe tapet o discuție întreagă în rândurile medicilor. Dar, dincolo de toate, lectura susținută așează gândurile în ordine, eliminându-le pe cele neproductive, stimulându-le pe cele care merită.
Să reflectăm la aceste spuse și, de ce nu, să ni le asumăm. Cred că viața celui care nu citește este mult mai săracă. Nu idolatrizăm lectura, nu facem din ea sensul vieții, ci doar recunoaștem că ea poate fi uneori lămuritoare, salvatoare chiar.