Doar omul poate râde. De el însuși, de alții sau de împrejurări; cu rost sau fără rost; rezonabil sau grosier, omul este singura ființă capabilă de așa ceva. Și până aici (poate) n-am spus o noutate. E doar forța izbitoare a lucrurilor simple, a evidențelor pe care nu le vedem din cauză că sunt prea aproape de retină. Fenomenul este însă de o complexitate inepuizaiblă. Puțini au sondat străfundul rizibilului, deși istoria lui se contopește cu istoria umană. Psihologia se mulțumește cu un apendix utilitar, cu explicarea pură și imediată a gestului.
Și totuși, modernitatea cunoaște câțiva analiști care s-au înhămat la așa o sarcină. Unul dintre ei este Henri Bergson, iar lucrarea acestuia a apărut recent la editura Polirom (Iași) sub titlul Teoria râsului. Din cordialitate să menționăm că lucrarea nu este la prima apariție românească. Încă un urmă cu ceva ani (1998), tratatul apăruse la editura Institutului European, în colecția Eseuri de ieri și de azi. Bergson a dezvoltat ideea încă înainte de a scrie cartea. De fapt, înainte de toate a fost curiozitatea, apoi preocupare și, în fine, prelegerea. În câteva ocazii, filozoful francez și-a uimit auditoriu cu o preocupare atât de particulară. Multă vreme s-a știut că râsul nu poate fi explicat, că ori râzi ori plângi, dar a te lansa în clasificări și analize este hilar.
Bergson fixează comicul în solul inteligenÈ›ei pure. Adică, oricine râde trebuie să fi depășit (sau să fi ignorat) emoÈ›ia unui incident sau eveniment. Comicul necestită, în sfârÈ™it, pentru a produce întregul său efect, ceva asemănător unei anestezii de moment a inimii. El se adresează inteligenÈ›ei pure – conchide filozoful. Avem nevoie de o anumită detaÈ™are emoÈ›ională, pentru a putea savura comicul în maniera cea mai nobilă. Și, încă ceva: inteligenÈ›a trebuie pusă în legătură È™i cu alte inteligenÈ›e. Comicul pretinde oarecum prezenÈ›a mai multor oameni pentru a fi savurat cu adevărat. Tocmai din cauza aceasta singuraticii nu râd, sunt posaci È™i se retrag mereu în propria carapace. Rizibilul pretinde o ambianță socială solidă, o atmosferă de amiciÈ›ie care depășeÈ™te cuvintele.
Autorul identifică mai multe tipuri de comic: de situaÈ›ie, de limbaj și de caracter.  Aceste ipostazieri sunt argumentate deopotrivă din concretul vieÈ›ii, dar È™i din schiÈ›e de teatru. RepetiÈ›ia, exagerarea, diminuarea, stupidul È™i alte manifestări conexe, transformă comicul într-un fenomen de mare complexitate. Cum nu aparÈ›ine în mod total nici artei, nici vieÈ›ii, comicul transgresează benign dintr-un registru în altul. Nimeni nu stă să-l calculeze, iar tocmai această spontaneitate îi măreÈ™te efectul. Se manifestă în cele mai diverse situaÈ›ii de viață È™i poate lua o multitudine de forme. Poate tocmai din cauza aceasta comicul È™i efectul său – râsul – se sustrag unei analize obiective.
Lectura unei asemenea cărți este reconfortantă. E altceva în raport cu ceea ce citim de obicei. O temă exotică, dar abordată cu seriozitate științifică. Însuși faptul acesta produce un zâmbet în colțul gurii. Pagină după pagină ai parte de mici surprize, răsturnări de situație și concuzii la care nu te-ai fi gândit. Merită uneori să ne permitem luxul unei lecturi diferite, a unei imersiuni care în practica vieții este o normalitate, dar în studiu este ceva în continuare nou și provocator.