Despre râs, cu subtilitate

D

Doar omul poate râde. De el însuși, de alții sau de împrejurări; cu rost sau fără rost; rezonabil sau grosier, omul este singura ființă capabilă de așa ceva. Și până aici (poate) n-am spus o noutate. E doar forța izbitoare a lucrurilor simple, a evidențelor pe care nu le vedem din cauză că sunt prea aproape de retină. Fenomenul este însă de o complexitate inepuizaiblă. Puțini au sondat străfundul rizibilului, deși istoria lui se contopește cu istoria umană. Psihologia se mulțumește cu un apendix utilitar, cu explicarea pură și imediată a gestului.

Și totuși, modernitatea cunoaște câțiva analiști care s-au înhămat la așa o sarcină. Unul dintre ei este Henri Bergson, iar lucrarea acestuia a apărut recent la editura Polirom (Iași) sub titlul Teoria râsului. Din cordialitate să menționăm că lucrarea nu este la prima apariție românească. Încă un urmă cu ceva ani (1998), tratatul apăruse la editura Institutului European, în colecția Eseuri de ieri și de azi. Bergson a dezvoltat ideea încă înainte de a scrie cartea. De fapt, înainte de toate a fost curiozitatea, apoi preocupare și, în fine, prelegerea. În câteva ocazii, filozoful francez și-a uimit auditoriu cu o preocupare atât de particulară. Multă vreme s-a știut că râsul nu poate fi explicat, că ori râzi ori plângi, dar a te lansa în clasificări și analize este hilar.

Bergson fixează comicul în solul inteligenței pure. Adică, oricine râde trebuie să fi depășit (sau să fi ignorat) emoția unui incident sau eveniment. Comicul necestită, în sfârșit, pentru a produce întregul său efect, ceva asemănător unei anestezii de moment a inimii. El se adresează inteligenței pure – conchide filozoful. Avem nevoie de o anumită detașare emoțională, pentru a putea savura comicul în maniera cea mai nobilă. Și, încă ceva: inteligența trebuie pusă în legătură și cu alte inteligențe. Comicul pretinde oarecum prezența mai multor oameni pentru a fi savurat cu adevărat. Tocmai din cauza aceasta singuraticii nu râd, sunt posaci și se retrag mereu în propria carapace. Rizibilul pretinde o ambianță socială solidă, o atmosferă de amiciție care depășește cuvintele.

Autorul identifică mai multe tipuri de comic: de situație, de limbaj și de caracter.  Aceste ipostazieri sunt argumentate deopotrivă din concretul vieții, dar și din schițe de teatru. Repetiția, exagerarea, diminuarea, stupidul și alte manifestări conexe, transformă comicul într-un fenomen de mare complexitate. Cum nu aparține în mod total nici artei, nici vieții, comicul transgresează benign dintr-un registru în altul. Nimeni nu stă să-l calculeze, iar tocmai această spontaneitate îi mărește efectul. Se manifestă în cele mai diverse situații de viață și poate lua o multitudine de forme. Poate tocmai din cauza aceasta comicul și efectul său – râsul – se sustrag unei analize obiective.

Lectura unei asemenea cărți este reconfortantă. E altceva în raport cu ceea ce citim de obicei. O temă exotică, dar abordată cu seriozitate științifică. Însuși faptul acesta produce un zâmbet în colțul gurii. Pagină după pagină ai parte de mici surprize, răsturnări de situație și concuzii la care nu te-ai fi gândit. Merită uneori să ne permitem luxul unei lecturi diferite, a unei imersiuni care în practica vieții este o normalitate, dar în studiu este ceva în continuare nou și provocator.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.