
Gwendolyn Stevens şi Sheldon Gardner (1994) au dezvoltat o teorie numită complexul ombilical, arătând că în perioada de început a vieţii legăturile de ataşament ale copiilor – fete sau băieţi, dar mai pregnant la băieţi –, experienţele lor de viaţă, probabil neconştiente, nevoile lor de supravieţuire vor avea un rol determinant în procesul de individuaţie. După aceşti autori, complexul ombilical este o tulburare psihologică ce poate avea manifestări de severitate diferită. Tulburarea psihologică are două forme: o formă mai uşoară, numită Sindromul Anxietăţii de Separare (SAS), şi o formă mai severă, numită Sindromul Spaimei de Abandon (DAS).
În procesul de individuaţie, separarea de persoana care îngrijeşte un copil după ce acesta se naşte face să se afirme şi să se dezvolte autonomia lui. Acest lucru se întâmplă în cazul copiilor de ambele “sexe. Dar, în general, băieţii sunt mult mai vulnerabili, trăind mai adânc, mai intens frica, starea anxioasă de a se separa de persoana care îi îngrijeşte şi care, de obicei, este mama. Cele mai timpurii instanţe de diferenţiere de mamă – în cursul procesului de individuaţie de-a lungul vieţii – contribuie la dezvoltarea personalităţii copilului şi, apoi, a adultului.
Primii doi ani de viaţă sunt foarte importanţi pentru că în această perioadă se constituie o relaţie simbiotică între mamă şi copil. Caracteristicile de personalitate ale copiilor, dar şi patologia mamelor generează probleme în individuaţia timpurie. Sexul masculin e mai dispus sau are tendinţe mai puternice de a dezvolta nu numai frica de separare, ci şi spaima de abandon în comparaţie cu sexul feminin. Acest lucru se explică prin faptul că băieţii au o relativă întârziere în dezvoltare faţă de fete. Dacă femeile ar şti toate astea, ar fi mai indulgente faţă de bărbaţii lor, deci ar înţelege mai bine relaţia acestora cu mamele lor.
Copilăria incipientă este mai dificilă la băieţi, la care ataşamentul faţă de mamă, în anumite situaţii, în stări traumatice, în reacţii patologice, poate bloca “procesul de individuaţie. W.R.D. Fairbairn (1952) prezintă o teorie a dezvoltării în trei stadii, subliniind importanţa tranziţiei de la dependenţa infantilă – în relaţiile copilului cu adulţii care-l îngrijesc – la „relaţii mature“, în care există atât independenţă, cât şi dependenţă de alţii. În stadiul de tranziţie se poate întâmpla ca dezvoltarea să se blocheze.
(Excerpt From: Aurora Liiceanu, Soacre si nurori. La cine este cheia?)