Despre invidie

D

Nu se naște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul loc un rău personal celui stăpânit de această patimă. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la nașterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot așa și invidia obișnuiește să sfâșie sufletele care au odrăslit-o. (…)

Invidia este un fel de dușmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe dușman; pe invidios, însă, și pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă și mai mult. Și cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără și se arată mai nemulțumit. Și este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putința să-i facă bine, decât mulțumirea de pe urma binefacerilor primite.

(„Omilia a X-a. Despre invidie”, rostită de Vasile cel Mare, tradusă de D. Fecioru și consemnată în PSB vol. 17, București, 1986, p. 485)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.