
Nu se naște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul loc un rău personal celui stăpânit de această patimă. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la nașterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot așa și invidia obișnuiește să sfâșie sufletele care au odrăslit-o. (…)
Invidia este un fel de dușmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe dușman; pe invidios, însă, și pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă și mai mult. Și cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără și se arată mai nemulțumit. Și este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putința să-i facă bine, decât mulțumirea de pe urma binefacerilor primite.
(„Omilia a X-a. Despre invidie”, rostită de Vasile cel Mare, tradusă de D. Fecioru și consemnată în PSB vol. 17, București, 1986, p. 485)