Există momente, după cum ne spun psihologii, când patima pentru păcate, sau pentru ceea ce oamenii numesc păcat, stăpânește în asemenea măsură sufletul cuiva încât fiece fibră a trupului și fiecare celulă a creierului pare copleșită de porniri irezistibile. În asemenea clipe bărbații și femeile nu mai sunt stăpâni pe voința lor. Se îndreaptă către cumplitul sfârșit așa cum s-ar îndrepta o mașinărie automată. Alegerea nu le mai stă la îndemână, iar conștiința e ori ucisă, ori, dacă mai păstrează vreo licărire de viață, trăiește numai pentru a da putere de fascinație răzvrătirii și farmec neascultării. Căci toate păcatele, așa după cum teologii nu mai obosesc niciodată să ne-o reamintească, sunt păcate ale neascultării. Când exuberanța, acest luceafăr de ziuă a răului, s-a prăvălit din ceruri, din pricina răzvrătirii s-a prăvălit.
Citat desprins din finalul romanului Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. Personajul principal – tânărul Gray – este prins tot mai irezistibil în mrejile păcatului sexual, a depravării de tot felul și a consumului de opiu. Narcisismul de care dăduse dovadă de-a lungul anilor își cere acum tributul. Vinovăția accentuată de câteva derapaje comportamentale îl apasă teribil, iar el își caută scăparea în uitare. Coboară intenționat spre cele mai tenebroase zone ale societății, se degradează conștient și-și anihilează orice zvâcnire morală.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc o descriere mai plastică a degradării morale ca în citatul de mai sus. Forța centrifugă a răului este descrisă în potența ei maximă, iar tirania culpabilității apasă cumplit. Omul își pierde orice putere de reacție și coerența mișcărilor interioare este perturbată. Parcă-l aud pe Pavel spunând: I-a lăsat în voia minții lor blestemate. Mintea coruptibilă în sine devine o pradă a plăcerii, a hedonismului hulpav. Cred că Ravi Zacharias avea dreptate când spunea că nu există în literatura universală un personaj care să descrie mai bine destinul Occidentului precum o face… Dorian Gray.