
Omul credincios care ia seama pururea cu exactitate la poruncile lui Dumnezeu, atunci când face toate poruncile dumnezeiești și-și îndreaptă gândirea spre înălțimea lor, adică spre o viețuire și o curăție fără prihană, găsindu-și măsurile lui se va afla pe sine însuși neputincios și neînstare să ajungă la acea înălțime a poruncilor, ba chiar și foarte sărac, adică nevrednic de a-L primi pe Dumnezeu, de a-I da mulțumire și slavă, întrucât încă n-a dobândit niciun bine propriu; iar cel ce socotește acestea despre sine însuși întru simțirea sufletului, acela va plânge negreșit cu plânsul cel adevărat preafericit, care primește mângâierea și face blând sufletul său. Fiindcă mângâierea care vine din plâns e o arvună a Împărăției cerurilor…, iar mângâierea care vine din luminarea Duhului în sufletele e o venire a lui Dumnezeu, venire care le dă drept premiu smerita-cugetare, care se numește și sămânță (Lc 8,5) și talant (Mt 25,15)… Unde e simțirea sărăciei duhovnicești, acolo e și plânsul îmbucurător, acolo și lacrimile care curg neîncetat, care curăță sufletul ce iubește toate acestea și îl fac în chip desăvârșit prealuminos.
(Simeon Noul Teolog, Cateheza 2, în Cateheze, ediția a II-a, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, p. 33)