Tu ești un zid, eu piatră de-ncercare
În care oricât ai lovi nu o strivești,
Tu te înalți vrând să te pierzi în zare,
Dar te întorci la Noi să mă iubești!
Tu ești izvor, eu susur ce te-alină
Când vuietul furtunilor te-ating,
Tu te strecori prin iarba verde frântă,
Eu te-nsoțesc prin adieri de vânt!
Tu ești apusul furat de înserare,
Eu, însăși înserarea ce-o dorești,
Ne leagă un ocean iubit de-o mare
Și nopțile cu străluciri cerești!
Tu ești un dor cutreierând văzduhul
Tot căutându-mă prin florile de câmp,
Eu, visul tău care sfidează timpul,
De-a mă găsi și-a mă iubi, curând!
Tu ești vârtej ce umblă-n disperare
De mână să mă iei și să fugim,
Eu sunt dorința și clipa de răbdare
De mână, amândoi să-mbătrânim!
(Lili Șipoteanu)