De ce a fost huiduit papa la Londra?

La Londra papa Benedict XVI a fost primit nu prea bine. Desigur că acest lucru nu mai este o știre. A fost la vremea ei. Avem totuși acum ceva în plus. Este vorba de presupusele motive ale acestei atitudini. Gavin Drake le enumeră pe blogul său, așa cum au fost prezentate de The Bigoted Society. Le reluăm și noi aici în variantă prescurtată pentru a le comenta punctual.

1. Papa învață că sexualitatea în afara familiei monogame heterosexuale este priculoasă

Punct mereu nevralgic, familia a fost mereu în atenția formatorilor de opinie. Consecvența Bisericii Catolice față de monogamie și heterosexualitate a fost, de asemenea, constantă. Multe enciclice papale au vorbit mereu despre acest subiect. De regulă principiile au fost enunțate coerent și sistematic.

Dar, într-o Europă ce se pângărește de la o zi la alta; într-o societate pentru care drepturile homosexualilor par o normalitate, e greu să mai proclami adevărurile despre familie. Biserica – oricare ar fi – pare tot mai retrogradă și îngustă ideologic. Întunericul devine așa de dens, încât lumina pare tot mai orbitoare. Liberalismul britanic a fost cu adevărat zgândărit de prezența unui om care apără drepturile familiei. A fi liber în Hristos înseamnă să faci ce trebuie și nu ce vrei.

2. Papa a inițiat o mișcare ce răspândește educația în jurul lumii

Este vorba de programe educaționale care să ofere șanse egale tuturor. Există multe părți ale lumii în care doar cei bogați și care provin din clasele privilegiate ale societății au acces la învățământ de bună calitate. Deși toleranța și imparțialitatea este afirmată sonor, nu puține sunt cazurile în care copii capabili nu acced la sisteme performante de educație.

Istoria cunoaște – în spațiul catolic – multe exemple în care Biserica s-a implicat la nivel educațional. Caracterul școlăresc (didactic) a unor ordine călugărești (dominicanii, de pildă) este demn de toată aprecierea. Au fost zone ale lumii (chiar și țara noastră prin secolul XII) unde prezența misionarilor catolici a adus un plus de cunoaștere. Egoismul însă, combinat cu o comoditate crasă, poate să ducă la reacții adverse. Societatea libertină a vremii noastre este profund iritată ca Biserica – oricare ar fi ea – să se implice într-un proces educațional coerent. Prea mulți consideră că educația este apanajul exclusiv al instituțiilor seculare. Din nou eternul antagonism între bisericesc și secular…

3. Papa apără viața, mai cu seamă a celor nenăscuți

Recunoscută în unanimitate, lupta Bisericii Catolice împotriva avortului a impresionat mereu opinia pulbică. Acuzați de bigotism, scriitorii și clerul catolic nu s-au dat înapoi în a dezavua metodele contraceptive (chiar dacă uneori au făcut-o într-o manieră generalistă) și, mai ales, în a condamna avortul indiferent de circumstanțe. Logica a fost mereu aceeași: fătul este o ființă umană care nu se poate apăra, ceea ce face ca responsabilitatea adultului să crească. Cei mari sunt chemați să asigure protecția și să lucreze la o etică a procreației pe termen lung.

Dar cum să împaci o asemenea doctrină cu viața libertină a omului modern?! Într-o lume unde sexul înainte și în afara căsătoriei a devenit ceva uzual; într-o lume unde se încurajează plăcerea de o clipă, acea iubire (a se citi carnalitate) pasageră și vinovată, este greu să atingi subiectul avortului. Câte adolescente nu trec printr-un avort consumat (indiferent de vârsta fătului), iar traumele se resimt abia după?! Față în față cu dezmățul și cu stimulii sexuali permanenți, creștinii sunt chemați la înfrânare și spiritualitate. Dacă Dumnezeu apără viața – pentru că El este principiul vieții – atunci ar trebui să ne aliniem și noi.

4. Papa se opune drepturilor egale pentru toți oamenii

O preconcepție ce face vechime este că Biserica Catolică – dar nu numai – se opune libertății oamenilor. Atitudinea este specifică omului modern. Din zorii modernității mulți scriitori au înfierat tendința bisericilor de a îngrădi oarecum libertatea umană. Deși incorectă, această atitudine este totuși de înțeles. Într-o societate unde omul continuă să fie măsura tuturor lucrurilor, orice apel la rigoare este desuet. Există categorii sociale care prin stilul de viață și prin practicile curente se situează în afara normelor scripturale. Implicit, aceste categorii se situează și în afara înțelegerii unei anumite confesiuni, înțelegere care – evident – este discutabilă în sine. Lupta împotriva homosexualității este un bun exemplu aici.

Oare se va înțelege vreodată că mișcarea creștină, în esența ei, nu are nimic cu persoana ci doar cu faptele acesteia?! Oricât de decăzut ar fi cineva din punct de vedere moral este hristic să nu-l alungăm. Mai mult, este după pilda lui Hristos să-l ajutăm să se întoarcă la El. Toți au șanse (drepturi) egale înaintea lui Dumnezeu, doar că unii dau cu piciorul. Frisonul multora este la nivel legislativ. Faptul că bisericile se opun constant invaziei acestor grupuri dominate de imoralitate în spațiul public. Fermitatea cred însă ca ar trebui să rămână aceeași.

5. Papa nu a reușit să extirpe abuzul sexual asupra copiilor din partea preoților

Aici suntem în fața unei probleme cu adevărat spinoasă. Nu vreau să fiu prea critic, dar nici nu vreau să fug de responsabilitate. Pedofilia este un păcat teribil, săvârșit în trup, iar asocierea ei cu o parte a clerului catolic este dureroasă. Pentru că nu suntem în aceeași tabără confesională pot avea tendința să fiu necruțător. Dar societatea seculară este chiar mult mai necruțătoare….

Deși libertinismul contemporan incubă și astfel de practici, el ia totuși piatra și aruncă în Biserica Catolică. I se adresează papei cam așa: Vindecă-ți biserica și apoi dă-ne sfaturi. Iată retorica exersată de secole a secularului în dispută cu puterea eclezială. Totuși, faptul că papa – și implicit catolicismul – are o problemă de igienă confesională nu justifică atitudinea respingătoare de care a avut parte. Trebuie însă o mai mare atenție la mărturia pe care o aducem societate. Mult mai mulți sunt cu ochii pe noi decât ne dăm seama. A imputa celuilalt și a nu te vedea pe tine a fost o meteahnă permanentă.

Închei cu un gust amar. Nu cred în infailibilitatea oficiului papal și nici a vreunei confesiuni (nici chiar catolică). Am suficiente detalii ca să nu fiu naiv. Dar totuși, societatea laică întrece orice măsură. Simțământul meu este că săbiile se ascut, iar ringul în care se poartă bătălia este unul moral. Europa și lumea întreagă de fapt este sedusă mediatic. Ajungem să ne târguim până unde putem merge cu drepturile homosexualilor, cu eutanasia și alte subiecte de genul, uitând că suntem făcuți după chipul Lui. Cred că atitudinea multor britanici liberali nu este decât un exemplu dintre multe altele. Bine spunea apostolul că noi nu avem a ne război cu carnea și cu sângele, ci cu puterile malefice ale văzduhului. Ura față de adevărații creștini plutește în aer, iar evenimente precum vizita papei în Anglia nu este decât o supapă de refulare.