De-ale plugușorului…

Poezia și cântecul tradițional sunt emblema perenă a oricărui popor. În anonimatul acestor producții se ascunde o parte din sufletul fiecărui neam. Baladele populare românești, cântecele legate de sărbători și diferite momente ale vieții, ne descriu așa de bine ethosul.

Plugușorul o urare de Anul Nou pe care am auzit-o încă din zorii copilăriei. Nu mai știm unde am ascultat-o prima dată, dar fiecare o leagă de propria-i românitate. Să ne fie îngăduit, așadar, să-i facem o mică analiză, acum la început de 2014. De remarcat apelativul copii și frați, de o masculinitate specifică. Apoi asocierea cu colinda (Am plecat să colindăm), care transferă cântecele legate de Nașterea Domnului și în noul an. Românismul survine imediat: Plugușorul românesc/ Obiceiul strămoșesc. Un naționalism temperat, dar totuși de neocolit. Apoi avalanșa de urări: holde mari; vite-n cirezi; lapte-n șiștare, toate într-o abundență paradisiacă. Finalul, apoteotic, țintește spre o îndestulare a casei și a țării. Destinul individual se leagă, ombilical, de destinul mai larg al țării în care ne-a fost dat să trăim.

Textul mi se pare definitoriu. Reflexul naționalist e specific țărilor mici și care sunt nevoite să scrie mereu istoria… altora. Viziunea strict materială asupra îndestulării se înscrie pe aceeași linie. Nimic despre Dumnezeu, nimic despre valori ce trec dincolo de noi și de-ale noastre. Multă mâncare și entuziasm imediat. Totul conduce parcă spre un răsfăț permanent, un festin ce să nu se mai termine niciodată.

 Plugușorul nu mă satisface decât parțial. Reducționist și superficial, cântecul de Anul Nou nu-mi sugerează perspectiva inefabilă a propriei existențe. Mă ancorează primejdios în solul patriei, în realitățile neînsuflețite ce mă înconjoară. Trebuie neapărat să mai pun ceva. Să-i imprim nota providențială fără de care nici un an nu poate începe bine. Trebuie să învăț a-mi dori să fiu înainte de a-mi dori să am. Iată un exercițiu pe care vi-l recomand în zori de 2014, alături de un sincer LA MULȚI ANI!