11 februarie a devenit – din 1992 – Ziua Internațională a Bolnavilor. Din câte observ, Papa Ioan Paul al II-lea a fost cu inițiativa. Scopul a fost unul lăudabil, acela de-a atrage atenția sănătoșilor spre cei în suferință. Să nu ne uităm semenii la greu și să nu ne încredem prea mult în forțele proprii.
Oricine a trecut prin experiența internării știe că e ceva unic. Câteva zile în spital îți schimbă starea de spirit și percepția asupra realității. Ai impresia că toți oamenii sunt bolnavi. Îți vine greu să crezi că a mai rămas cineva teafăr. De îndată ce ieși din spital, ai impresia inversă. Uiți cu desăvârșire de acele detalii și crezi că toți oamenii sunt sănătoși. Din acest motiv ne trebuie un impuls puternic pentru a ne reîntoarce acolo, în vizită. Bătrânii spuneau: Omul sănătos nu înțelege pe cel bolndav și, după aceeași logică, Omul sătul nu-l înțelege pe cel flămând.
Nu știu cât de bine e mediatizată această zi. Știu doar că ar fi un prilej nimerit să nu uităm de cei de lângă noi. Mai ales de aceia la care nu merge nimeni, care – pe lângă boală – se îngrijorează pentru detalii de tot felul. E cumplit să îți pierzi sănătatea, dar există ceva mai cumplit decât asta: să îți pierzi prietenii. Să te trezești singur față în față cu neputința. Să avem inimi deschise și simțitoare!
Amin