Clevetirea – care e însăși glasul judecării – se lecuiește temeinic prin stăpânirea cugetelor, din care și vine judecata. Cugetele trebuie supravegheate și alungate mai înainte de a se urca în minte, de când bat la poarta inimii și a simțirii; să ne închidem, adică, ochii în fața greșelilor aproapelui, să ne astupăm urechile la orice grăire de rău despre el. Iar dacă, din nebăgare de seamă, prin simțuri gândurile s-au și furișat, ele trebuie de îndată înăbușite, ca să nu se înmulțească, ci să fie cu totul stârpite… Dar mai presus de toate, străduiește-te să nu auzi pe alții vorbind de rău. Iar dacă ai auzit vreodată pe cineva bârfind, îngroapă bârfa, ucide ce ți s-a spus, dă-o uitării, ca să fii ca unul care n-a auzit.
Ca să nu judeci, ține acest tipar: să nu te îngrijești de ce face altul… Judecarea aproapelui și clevetirea lui, după cum am văzut, vin din mândrie; îl judecăm pe celălalt, pentru că ne socotim mai buni ca el și măsură a virtuții. De aceea, de va dobândi omul smerenia, va birui clevetirea și va lepăda osândirea… Ura, pofta, pizma mână și ele la clevetire osândire. De aceea, iubirea, care le alungă pe cele dintâi, e deopotrivă tămăduitoare e acestora de pe urmă.
(Despre iubirea creștină, de Jean-Claude Larchet, Sophia, București, 2007, pp. 105-106)