Cât de frumos este ca omul să devină teologie. Atunci orice face, și înainte de toate ceea ce face în mod spontan (și numai ceea ce este spontan) este adevărat, mărturisește și vorbește despre faptul că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat…
Această viață și mărturie teologică sunt o binecuvântare care îndulcește viața omului. E o hrană ce se taie și se dă celuilalt. E ca o băutură ce se revarsă și se oferă din belșug, ca omul s-o bea și să-și astâmpere setea.
Atunci nimeni nu mai vorbește despre viață, ci dă viață. Hrănește pe cel flămând și adoptă pe cel însetat. Dimpotrivă, teologia scolastică și construcțiile intelectuale nu se aseamănă Trupului Domnului, hrana cea adevărată, nici Sângelui Său, băutura cea adevărată, ci se aseamănă unei pietre pe care o întâlnește cineva în mâncarea lui. Astfel, masa scolasticismului apare ca o hrană nedigerabilă și inumană gustului și gurii omului liturgic, care o respinge drept ceva străin și inacceptabil.
De multe ori cuvântul nostru este flasc și lipsit de putere. Ca să fie transmis și să dea viață, cuvântul trebuie să se întrupeze. Numai atunci cuvintele tale spun ceva, când împreună cu cuvântul tău dai altuia trupul tău și sângele tău. Cuvintele fără trup, care nu ies în viață și nu împart trupul nostru care se îmbucătățește și sângele nostru care se varsă, nu spun nimic… Fericit omul care se frânge în bucăți și se oferă altora, care se varsă și adapă pe alții. Când vine vremea încercării lui, el nu se va înspăimânta. Nu va avea de ce să se teamă. Va fi înțeles deja că în lucrarea sfințită a iubirii, prin har, omul se frânge, dar nu se împarte; se mănâncă, dar niciodată nu se sfârșește. Devine prin har un Hristos, și astfel viața lui hrănește și adapă pe fratele său. Adică hrănește și face să crească propria lui existență.
(Vasilios Gondikakis, Intrarea în Împărăție sau modul liturgic, ediția a II-a, Deisis, Sibiu, 2007, pp. 41-42)