Cumpătarea și desfrânarea

C

Trebuie să luăm aminte că în fiecare dintre noi există două principii care ne mână și ne stăpânesc și pe care le urmăm oriîncotro ne-ar duce; unul din ele e sădit în noi prin naștere, și anume dorința de plăceri; celălalt e o încredințare dobândită, și anume gândul că trebuie să tindem spre tot ce e mai bun. Aceste două principii care sălășluiesc în noi acum trăiesc în armonie, acum se iau la harță; și când biruie unul, când celălalt. Iar când o judecată bine chibzuită e cea care ne mână către bine și biruie, numim această biruință – cumpătare. Dimpotrivă, când o dorință ne atrage în chip nechibzuit către plăceri și ne ține în stăpânirea ei, această înstăpânire asupra ființei noastre primește numele de desfrânare. Dar desfrânarea cunoaște mai multe nume – ea are părți și chipuri felurite – și acela dintre chipuri care se lasă cel mai des văzut îi dă – celui ce este însemnat astfel – un nume; acest nume nu este nici frumos, nici nu te poți mândri că îl porți. Dacă pofta de mâncare biruie celelalte dorințe precum și judecata care îți spune ce este bine, apare lăcomia, iar cel care este stăpânit de ea își va atrage nume de-aici. Și iarăși, dacă stăpână ajunge beția, mânându-l pe drumul ei pe cel care i-a căzut pradă, atunci e limpede ce anume i se va da acestui om. Cât despre celelalte nume asemenea acestuia și care vorbesc despre dorințe asemănătoare, e clar în ce fel se potrivește să fie folosite: pornind de fiecare dată de la dorința care ne subjugă. De ce am spus toate câte le-am spus este, acum, destul de evident. Doar că rostind orice lucru devine, desigur, mai limpede decât dacă rămâne nerostit: dorința oarbă biruie judecata care ne împinge pe calea dreaptă, ne mână către plăcerea pe care o simți în preajma frumseții și, întărită apoi cu mult mai tare de dorințele cu care se înrudește în căutarea trupeștii frumuseți, ea iese învingătoare prin drumul ce-a deschis.

(Fragment din Phaidros sau despre frumos, de Platon, trad. Gabriel Liiceanu, Humanitas, București, 2006)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.