
Isus nu învăța așa cum o făceau de obicei învățătorii Legii, ci, în primul rând, printr-o bună cunoaștere a inimii omului, al cărui limbaj îl vorbește: în tot ce spune primează imaginile, metaforele, nu abstracțiunile. Era pătruns de adevărul biblic potrivit căruia valoarea supremă revine inimii, adică centrului dinamic al persoanei, în care, dincolo de disocierile dintre inteligență și voință, lucrează libertatea omului. Fiind Creator, știe bine că ființele din carne și sânge primesc mai bine metaforele decât abstracțiunile, istorisirile mai bine decât ideile, și că orice om preferă ceva viu în locul unui schelet…
Orice vorbire este fie istorisire, fie dialog…
Adresându-se unor oameni simpli, mergând către ce este mai omenesc din om, Isus învață mai ales prin comparații și metafore. Limbajul său este poetic pentru că purcede din iubirea însăși. Limbajul matern va avea întotdeauna prioritate. Cu dragoste de părinte, Isus se adresează în special copilăriei și forțelor ei vii aflate adânc în sufletul omenesc, fără a trata cu dispreț rațiunea. Dimpotrivă, tot ce spune e infinit de rezonabil, nici irațional, nici infrarațional, ci, mai curând, suprarațional. Rațiunea nu face decât să ordoneze și să organizeze impresiile existenței și sentimentele. Limbajul poetic îl depășește adesea pe cel analitic atunci când e vorba să fie exprimat divinul sau chiar omenescul, iar vorbirea lui Isus o face mai mult decât oricare alta.
(Fragment din Viața autentică a lui Isus Cristos, de RENÉ LAURENTIN, trad. Ștefan Lupu și Agnes Davidovici, Sapientia, Iași, 2012)