
Crucea este trofeu ridicat împotriva demonilor. Este sabie împotriva păcatului. Este sabia cu care Hristos a străpuns șarpele. Crucea este voința Tatălui, slava Unuia-Născut, veselia Duhului, podoaba îngerilor, întărirea Bisericii, lauda lui Pavel (Gal. 6.14), cetatea sfinților, lumina lumii întregi. După cum izgonești întunericul dintr-o casă cuprinsă de beznă, când aprinzi o făclie și o ții dreaptă în sus, tot așa și Hristos a pus capăt la tot întunericul ce cuprinsese toată lumea, când a aprins ca o făclie Crucea și a ținut-o dreaptă în sus. Și, după cum făclia are lumina sus în vârf, tot așa și Crucea avea sus în vârf pe Soarele dreptății strălucind. S-a cutremurat lumea când L-a văzut pironit, s-a clătinat pământul, s-au despicat pietrele. Da, pietrele s-au despicat, dar învârtoșarea iudeilor nu s-au despicat. S-a rupt catapeteasma, dar nu s-a rupt înțelegerea cea vicleană a iudeilor. Dar pentru ce s-a rupt catapeteasma? Pentru că templul nu ÎL putea vedea răstignit pe Stăpânul. Ruperea catapetesmei templului aproape că ne îndeamnă, zicând: „De acum înainte poate să calce oricine vrea în Sfânta Sfintelor. La ce-mi mai folosește Sfânta Sfintelor, când s-a adus afară o astfel de jertfă? La ce-mi mai folosește Testamentul Vechi? La ce-mi mai folosește Legea? Degeaba, în zadar i-am învățat pe iudei atâta amar de vreme.”
(Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Crucea Domnului, trad. Dumitru Fecioru, PSB 14, seria nouă, pp. 109-110)