
Lumea contemporană, științifică, tehnică, o lume care se bucură din plin de plăcerile vieții, se vede fără scăpare – adică fără Dumnezeu – și nu pentru că totul este permis și, prin intermediul tehnicii, posibil, ci pentru că în ea totul este egal. Necunoscutul devine imediat familiar, iar noul devine obișnuit. Nimic nu e nou sub soare. Criza redată de Ecleziastul nu se află în păcat, ci în plictis. Totul se absoarbe, se împotmolește și este întemnițat în același. Vraja peisajului, hiperbolă a conceptelor metafizice, artificiu artistic, exaltare ceremonială, magia solemnităților – pretutindeni este suspectată și denunțată o mașinărie teatrală, o transcendență de pură retorică, jocul. Deșertăciune a deșertăciunilor: ecoul propriilor noastre voci, luat drept răspuns la fărâma de rugăciune ce ne-a mai rămas; care ne coboară în picioare ca un plumb, după extazul resimțit în urma drogării.
(Fragment din Când Dumnezeu devine idee, de Emmanuel Lévians, Pandora-M, Târgoviște, 2001, p. 31)