Răsfoind Viața lui Moise, a lui Grigorie de Nyssa (sec. IV), dau peste o alegorie de toată frumusețea. Scriitorul propune relația dintre Moise și fiica lui Faraon (numită de el „împărăteasa”) drept prototip pentru relația dintre creștin și cultura laică. Această femeie fără copii, poate chiar în imposibilitatea de a naște, adoptă, într-o situație providențială, un copil evreu. Deficiența ontologică a femeii este privită ca un simbol al mărginirii și insuficienței. Precum cunoașterea științelor, trebuincioasă dar nesatisfăcătoare, la fel și rolul fiicei lui Faraon în episodul descris în debutul cărții Exod.
Iată și textul propriu-zis:
Deci să trăiască cineva cu împărăteasa Egiptului atâta cât să nu pară că e lipsit de foloasele ei. Dar apoi să se întoarcă la maica sa după fire, de la al cărei lapte nu a fost oprit să fie hrănit de către împărăteasă, cum spune istoria. Iar acest lucru ne învață că în timpul în care zăbovim în științele din afară, făcându-ne cultura trebuincioasă, să nu ne despărțim de laptele Bisericii, care ne hrănește pe noi. Iar aceasta înseamnă să ținem legile și moravurile Bisericii, cu care sufletul hrănindu-șse și întărindu-se își ia puterile să urce spre înălțime.
Această stare a inimii, concretizată în atitudini și fapte, va împinge credinciosul într-o luptă inerentă. Pendulând între „împărăteasă și doică”, el va trebui să-și definească fără echivoc adevărata esență. Raportul dintre cultura Bisericii și cea a lumii este cel de superior-inferior. În ceea ce privește credința o adâncim cu toată puterea și pasiunea noastră, în ceea ce privește cultura o asimilăm cu detașare, ca pe un accesoriu necesar. Aceasta din urmă devine un fel de suport pentru cea dintâi, un vehicol care ne ajută să ne exprimăm, să fim credibili și relevanți. Dar secretul, forța și esența vor fi mereu în altă parte: în această continuă alergare spre ținta cerească.