Asia și lumea antică aveau aerul că sunt prea bătrâne ca să moară. Creștinătatea a avut un destin complet opus. Ea a trecut printr-o serie de revoluții, iar creștinismul a murit în fiecare. De multe ori a murit și s-a ridicat din morți fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.
Însă primul fapt extraordinar care marchează această istorie este următorul: Europa a fost răscolită mereu și mereu, iar la finalul fiecăreia dintre revoluții s-a descoperit că aceeași religie învinsese încă o dată. Credința își convertește întotdeauna epoca, nu în calitate de religie veche, ci ca fiind nouă.(…)
Dacă ar fi să plonjăm pe sub suprafața istoriei – deși nu este scopul argumentației de față –, presupun că am găsi mai multe exemple în care creștinătatea să fi fost săpată din interior de îndoială și indiferență, așa încât se putea să rămânem doar cu o veche cochilie creștină, așa cum, multă vreme, avea să se păstreze aceea păgână. Însă diferența rezidă în aceea că, în fiecare caz de acest gen, au existat copii fanatici pentru credință acolo unde părinții ajunseseră neglijenți.
(…)
Credința nu înseamnă supraviețuire. Nu este ca și cum druizii ar fi putut să supraviețuiască undeva preț de două mii de ani. Poate că astfel de lucruri s-au petrecut în Asia ori în Europa antică, în acea atmosferă de indiferență sau de toleranță în care mitologiile și filosofiile puteau trăi veșnic alături. Credința nu a supraviețuit; ea a revenit iar și iar în această lume occidentală a schimbării rapide și a instituțiilor care se distrug perpetuu.
(…)
Există oameni care își afirmă dorința ca religia creștină să rămână un spirit. Ei vor să spună literalmente că își doresc să rămână o stafie. Dar nu se va întâmpla deloc așa. Ceea ce urmează acestui proces de moarte aparentă nu ține de registrul umbrei, ci de acela al reînvierii trupului. Oamenii aceștia sunt suficient de pregătiți să verse lacrimi pioase și respectuoase asupra mormântului în care zace Fiul Omului ; însă nu sunt pregătiți ca Fiul lui Dumnezeu să pășească încă o dată pe dealurile zorilor. Ei – și chiar majoritatea lumii – s-au obișnuit destul de mult cu ideea că vechea lumină a candelei creștine se va pierde în aceea a zilei triviale. Această lumină le-a apărut multora la modul foarte cinstit ca flacăra de un galben palid a lumânării lăsate să ardă în lumina zilei. A fost cu atât mai neașteptat și, prin urmare, cu atât mai evident că sfeșnicul cu șapte brațe s-a înălțat dintr-o dată spre cer ca un copac miraculos și că a ars cu flacără până la pălirea soarelui. Alte epoci, însă, au văzut cum lumina zilei biruia pâlpâirea lumânării, dar apoi cum lumina lumânării o învinge pe aceea a zilei. Mereu și mereu, înaintea vremii noastre, oamenii au ajuns să se mulțumească cu doctrine diluate. Și, de fiecare dată, acelei diluări i-a urmat, venind ca din întuneric într-o cascadă stacojie, puterea vinului roșu dintâi.
(…)
Acesta este faptul ultim și cel mai extraordinar dintre toate. Credința nu numai că murea deseori, dar se stingea de multe ori de bătrânețe. Nu era doar ucisă, ci murea nu o dată de moarte bună, în sensul că ajungea la un sfârșit firesc și necesar. Este evident că supraviețuia celor mai sălbatice și generale persecuții, de la șocul furiei dioclețiene până la acela al Revoluției Franceze. Însă și-a păstrat o tenacitate neobișnuită și chiar mai stranie: supraviețuia nu numai războiului, ci și păcii. Nu doar că murea deseori, ci și degenera și decădea; a supraviețuit propriei slăbiciuni și chiar propriei capitulări. Nu este nevoie să repetăm faptul extrem de evident privitor la frumusețea sfârșitului lui Hristos în a lui nuntire a tinereții cu moartea. Dar este aproape ca și cum Hristos ar fi trăit până la cea din urmă vârstă cu putință, ca și cum ar fi ajuns un înțelept cu părul alb, bătrân de o sută de ani, și ar fi murit din cauza declinului natural, ridicându-se apoi reîntinerit, despicând cerul în sunet de trâmbițe. S-a spus, cu destulă îndreptățire, că, în slăbiciunea lui recurentă, creștinismul omenesc s-a însoțit uneori prea mult cu puterile lumii; dar, dacă s-a nuntit cu ele, a și rămas foarte des văduv. Un văduv ciudat de nemuritor. Un dușman se poate să fi susținut la un moment dat că el reprezenta doar o caracteristică a puterii cezarilor, iar astăzi sună la fel de straniu ca a-l numi trăsătură a faraonilor. Vrăjmașul poate spune despre creștinism că ar fi constituit credința oficială a feudalismului; o astfel de afirmație apare și acum la fel de convingătoare precum aceea că ar fi trebuit să piară odată cu antica vilă romană. Toate lucrurile acestea și-au urmat într-adevăr cursul firesc până la capăt, iar pentru religie nu părea să existe un alt curs, decât să se sfârșească împreună cu ele. S-a sfârșit și a început din nou.
(Fragment din Omul etern, de G. K. Chesterton, Ed. All, București, 2016)