Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.” Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi dea ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului. (…) E paradoxal, e însăși taina actului de credință prin efectul căruia și legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipsește! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred și totuși mă rog. Cred și totuși știu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinței mele. (…) Cauzalitatea e desființată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Și cred și nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicția. Deci incertitudinea, angoasa. Conștiința otrăvind totul, otrăvește și credința pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredință deoarece gândind credința o scoatem din inefabil, din candoare.
Dar și ieșirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiție e indiscutabil legată de paradox și contradicție. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt „ajută” care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriașe puteri de trasmutare și nebănuite consecințe combinatorii – rezolvă cuadratura și preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.
(Din Jurnalul fericirii,
de N. Steinhardt, Polirom, 2008, p. 89 și urm.)