
Ritualul căsătoriei este alcătuit în jurul bucuriei, dar acesta, fidel profunzimii dumnezeiești a Tainei sale, îndrumează spre adevărata sa inimă tainică. Ca să scoatem din această bucurie lumina care o conține, ea trebuie să se înalțe și să ajungă la bucuria martirilor, mărturisitorilor, bucurie care nu strălucește cu adevărat decât la capătul dăruirii totale de sine. În lumina aceasta, putem presimți intuitiv că fără iubirea conjugală a celei dintâi perechi, chiar Raiul ar fi pierdut ceva din această plinătate, pe care o purta în coapsele sale Întruparea, și n-ar mai fi fost Rai. Ritualul căsătoriei este alcătuit în jurul bucuriei, dar acesta, fidel profunzimii dumnezeiești a Tainei sale, îndrumează spre adevărata sa inimă tainică. Ca să scoatem din această bucurie lumina care o conține, ea trebuie să se înalțe și să ajungă la bucuria martirilor, mărturisitorilor, bucurie care nu strălucește cu adevărat decât la capătul dăruirii totale de sine. În lumina aceasta, putem presimți intuitiv că fără iubirea conjugală a celei dintâi perechi, chiar Raiul ar fi pierdut ceva din această plinătate, pe care o purta în coapsele sale Întruparea, și n-ar mai fi fost Rai. Prin „memorialul” Tainei căsătoriei, iubirea face raiul accesibil pământului: „harul paradiziac” îndeamnă iubirea să treacă dincolo de tot ceea ce este pământesc și să fie un argument puternic al frumuseții care dă mărturie adevărului, prin simpla și transparenta sa evidență. (…)
Pentru tradiția răsăriteană, Hristos, la nunta din Cana Galileii, a confirmat prin prezența Sa instituirea ca Taină a căsătoriei din rai. Istorisirea evanghelică degajează o adâncă semnificație simbolică asupra căreia se oprește cu toată atenția exegeza patristică. Înainte de toate, este vorba de transformarea apei în vin, o imagine deja euharistică și care îndeamnă categoric la prefacerea pasiunii brutale în vinul de soi al iubirii harismatice. Crearea omului, instituirea căsătoriei și întemeierea Bisericii din rai sunt unite într-un singur act creator al lui Dumnezeu, ceea ce arată înrudirea lor strânsă. Biblia întrebuințează o terminologie matrimonială specifică (logodnică, soție , nunta Mielului), care-și găsește explicația tocmai în taina raporturilor dintre Dumnezeu și om.
„Nu este bine ca omul să fie singur”, proclamă textul sfânt, pentru că existența singuratică nu reflectă pe Dumnezeu. Neamul omenesc nu este „bun” decât în unitatea masculinului și femininului, socotește Sfântul Ambrozie. Adam-Eva, om-femeie este diada omenească, ce reflectă această pluralitate în Dumnezeu, care, fiind „Unul”, spune „Noi” (Gen. 1.26).
(Din Ortodoxia, de Paul Evdokimov)