În existența obișnuită, nesărbătorească, mai ales trei sunt laitmotivele de suferință ale conștiinței: este ideea limitelor, contradicțiilor și tuturor mizeriilor eului propriu; este conflictul cu societatea, concurența cu semenii; și este ideea raportului dintre noi și natură sau realitatea ca atare, raport în care uneori suntem noi contraziși, alteori noi contrariem realitatea și în care adesea avem sentimentul că nu înțelegem nimic în sensul acestei realități generale. E aici un întreit blestem care formează răul conștiinței. Dar tocmai acest blestem cu trei fețe dispare în sărbătoare! Căci sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu societatea și cu cosmosul sau cu realitatea generală, fiind, pe deasupra, și sentimentul absolutei coincidări a ta cu tine însuți fără contradicții și artificialități, fără limite și mizerii. Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtășirii tuturor din același sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârșită ordine providențială. Sărbătoarea este existența unificată și transfigurată. Durerea de împărți existența în două – căci o asemenea durere există – în lumea de aici și lumea invizibilă, care s-a precizat în dualitatea fenomen-numen în filosofia kantiană, ddispare în sfârșit în mare parte în sărbătoare și în orice caz nu mai e un chin. În paranteza magică a sărbătorii, transcendentul se coboară și se arată oarecum în lume, făcându-i pe muritori să-i simtă prezența, să bănuiască fâlfâitul inefabil de aripi al marelui duh nevăzut. Sau, dimpotrivă, lumii istorice i se dă privilegiul de a fi ridicată, printr-o translație spirituală, către împărăția luminii extatice a transcendentului. În timpul sărbătorii, creștinul simte pământul boltindu-se spre cer sau i se pare că-i înregistrează largi palpitări spirituale. Din cauza aceasta, sărbătoare realizează o atenuare a forței gravitației universale. Legea individuării își domolește și ea aplicarea, odată cu slăbirea gravitației și toate lucrurile se spiritualizează. În sărbătoare, nicio soluție de continuitate, totul intră și participă la feeria generalului. Sentimentul densității, al plenitudinii existenței, se unește cu acela al degajării ei de gravitatea telurică și de candoare locală. Sărbătoarea devine un moment de finalitate, fără a fi totuși un sfârșit, e ca un ideal realizat, căruia nu i se ridică farmecul, e o tendință de fuziune a realului prezent cu idealul. Creștinul simte sărbătoarea ca pe o victorie calmă, ca pe o trecere sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărășie cu geniile bune ale existenței și sub raza paternă a Divinității. Iată de ce sărbătoarea apare ca existența raționalizată. Nu raționalizare în sens științific, ci în sens spiritual. În sărbătoare, nu mai e nevoie să se caute rațiuni de viață, căci existența prin ea însăși oferă o supremă rațiune. Sărbătoarea e mijlocul pitoresc prin care se comunică o asemenea rațiune. Cunoașterea prin lumina sărbătorii îl face pe om să se simtă totodată anonim și adânc personal, să se simtă rididcat la potența maximă a omeniei lui. Dacă misticul și înțeleptul sunt fericiți sau cel puțin plini de sens, e pentru că ei au găsit secretul: trăiesc realitatea sub perspectiva unei permanente sărbători. Ceilalți nu pot avea această viziune decât cu intermitențe. Sărbătorile îi ajută în acest scop. Atunci încetează concurențele, limitările, problematizările, cerul devine marea frescă a vieții, omul capătă zelul de a înfăptui acordul complet cu Creatorul, cu existența generală, cu el însuși, cu obștea vieții. Sărbătoarea e o deschidere către transcendent, ceea ce aduce vieții harul unei blânde și prestigioase sublimări. Ea este o anticipare pământeană a raiului.
(Fragment din articolul Duhul sărbătorii, de Vasile Băncilă, publicat în revista Gândirea, nr. 4, aprilie 1936)