Creștinismul subteran

C

Istoria creștinismului cunoaște acea epocă a catacombelor. Vizitatorii Romei sunt uimiți în fața acestor grote interesante, labirintice chiar. Scopul inițial era mortuar, fiind un fel de cimitire (cuvântul cimitir vine de la grecescul koimeterion, care înseamnă loc de dormit).

Termenul a fost aplicat pentru prima dată undeva în jurul anului 354 cu referire la Cimitirul San Sebastiano. Până în secolul al IX-lea, catacombele erau folosite ca locații pentru întâlnirea creștinilor. Erau vremuri grele, vremuri de prigoană mai mult sau mai puțin deschisă.

Cu toate că astfel de catacombe s-au descoperit în ulte părți ale Europei, în Africa de Nord și în Asia Mică, cele din Roma erau cu adevărat impresionante. Se întindeau pe sute de kilometri și avreau pasaje de trecere dintr-o încăpere în alta. Trupurile neînsuflețite ale creștinilor însemnați erau puse în sarcofage și păstrate cu multă atenție. Pereții reci ai galeriilor erau pictați într-o manieră variată. Pe lângă chipurile primilor creștini erau sugerate scene privitoare la viața de apoi.

Istoriografic vorbind, catacombele au fost neglijate de-a lungul Evului Mediu. Ele urmau să fie redescoperite spre sfârșitul secolului al XVI-lea, dar fără un entuziasm arheologic meritat. Abia în secolul al XIX-lea suntem martorii unei preocupări știițifice în domeniu.

Dincolo de aceste detalii, trebuie să admitem frântura de istorie ce ne-o propune existența catacombelor. Ele vorbesc peste timp și chiar prin tăcerea lor mormântală. Grăitor, ele atestă că pietatea populară nu poate fi oprită, asemenea unui iureș puternic. Adversitatea politică sau lâncezeala religioasă nu pot intimida manifestarea credinței. Oamenii care s-au întâlnit cu Isus nu precupețesc nici un efort de a fi împreună și de a-și consolida viața devoțională. Oricare ar fi riscurile, ei vor continua să pășească înainte. În măruntaiele catacombelor se adunau oameni plini de dragoste, în timp ce afară mărșăluiau dușmani plini de ură. Două lumi care trăiau la antipozi: supra și sub teran. Prima închinându-se plăcerii, cealaltă închinându-se lui Hristos.

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.