Înainte de Edictul lui Constantin (anul 313), creștinismul nu a avut lăcașuri de cult propriu-zise. Este greu de crezut, mai ales pentru europeanul obișnuit cu atâtea edificii religioase…
Mutația ce s-a produs prin legalizarea creștinismului a avut implicații dogmatice clare. Sacramentele – în special botezul și Cina Domnului – au suferit modificări deloc încurajatoare. Dar, pe lângă dogmă, chiar și arhitectura a primit un impuls particular.
Spre deosebire de cultul păgân, cel creștin avea nevoie de un spațiu vast. Împăratul trebuia să ia o măsură arhitecturală pe măsură. Cea mai la îndemână – sub toate aspectele – a fost bazilica romană, care făcea parte din palatul său. Era o aulă de întruniri, care servea drept sală a tronului, un spațiu laic par excellence. Și iată cum, surprinzător de repede, biserica se mută din catacombe în bazilică…
Tronul regal își găsește un loc în absida prevăzută cu un altar, iar cele două dimensiuni – temporală și spirituală – se întrepătund tot mai mult. Spațiul începe să capete o încărcătură religioasă tot mai mare, iar laicitatea lui parcă se topește. O simbioză interesantă între sacru și profan, care va conduce în cele din urmă la instituționalizarea Bisericii.
Biserica subterană cedează în favoarea bisericii-instituție. Ascunsul, tainicul, solitudinea cedează în fața impozanței, fastului și opulenței. Prezența ubicuă a împăratului care transgresează spațiul temporal și spiritual devine obișnuită. Granița tușată se șterge, făcând loc uneia întrerupte. Reprezentanții clerului se simt colegi cu cei ai palatului, că doar sunt în același spațiu…
În fine, fără a continua această tiradă, doresc să conclud. Nu pun în discuție (acum) autenticitatea credinței împăratului Constantin. Pe de altă parte, nu contest implicațiile artistice ale noilor edificii religioase. Arhitectura a avut, indiscutabil, numai de câștigat. Filonul creștin al artei – care va fi revitalizat de-a lungul secolelor – a primit atunci un impuls necesar. Dar, sub spect dogmatic, pierderile sunt mari. Soteriologia a fost erodată lent, dar sigur; ecleziologia a primit o altă coloratură; viața devoțională nu a scăpat nici ea… Noile catedrale revendicau investitii tot mai mari, reprezentari iconografice, impozanță și… multe altele.
Să nu fim habotnici, însă. Nu cer o reîntoarcere în catacombe, dar îmi doresc o trăire adevărată în prezența lui Dumnezeu. Dacă se poate în odaiță, atunci trebuie să se poată și în spațiul comunitar. Să ducem același spirit și acolo, iar apoi totul va fi (mult mai) bine.