
Fragmentul de mai jos, desprins din omiliile patristice, scoate în evidență – printr-o interpretare alegorică – felul în care primii hermeneuți ai Scripturii Îl vedeau pe Hristos în tot Vechiul Testament. Aceast abordare hristologică a oricărui pasaj biblic ne scapă adesea, poate și din cauză că suntem prea preocupați de aplicarea metodei istorico-critice. Dar, să nu mai lungim vorba, ci mai bine să vă las să vă bucurați de acest „cadou”:
Ceea ce Vechiul Testament a anunțat prin tipuri, aceea Noul Testament a arătat limpede vederii noastre. Să prezentăm câteva din multele exemple. Ce preînchipuie faptul că Eva este făcută în timp ce Adam dormea, dacă nu Biserica făcută pe când Hristos era mort? Ce înseamnă faptul că Isaac este dus pentru a fi jertfit, poartă lemne, apoi este pus deasupra altarului și la sfârșit este viu dacă nu aceea că Mântuitorul nostru, dus spre pătimire, a purtat El Însuși lemnul crucii? Și astfel, în jertfa Sa pentru noi, a murit după firea Sa omenească și totuși a rămas nemuritor după firea Sa dumnezeiască. Ce prefigurează ucigașul care, după moarta Marelui Preot, se poate întoarce în pământul său de moștenire (Num. 35.25-28) dacă nu neamul omenesc care s-a condamnat pe sine la moarte prin păcat și care, după moartea Adevăratului Preot, Mântuitorul nostru, a fost dezlegat din legăturile păcatelor și a redobândit raiul? Ce înseamnă faptul că s-a poruncit ca în cortul sfânt să fie un ispășitor deasupra căruia să fie așezați, la cele două extremități, doi heruvimi din aurul cel mai curat, cu aripile întinse, acoperind locul de unde Dumnezeu vorbea, cu fețele lor privind unul spre celelalte și totodată întoarse către ispășitor (Ex. 25.17-20)? Oare nu preînchipuie aceștia cele două Testamente care în așa mod se pun în acord cu privire la Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, încât ceea ce anunță unul prin tipuri, celălalt să arate limpede? Cine este, așadar, desemnat prin ispășitor dacă nu Însuși Mântuitorul neamului omenesc?… Cei doi heruvimi sunt făcuți din aurul cel mai curat, pentru că ambele Testamente descriu adevărul curat și simplu. Ei își desfac aripile și acoperă locul din care Dumnezeu vorbește, pentru că noi, cei care suntem locul din care Dumnezeul Atotputernic Își grăiește cuvântul Său, ne ferim cu ajutorul Sfintei Scripturi de greșelile iminente ce s-ar abate asupra noastră. Când cercetăm cu atenție afirmațiile, suntem acoperiți de aripile lor, departe de rătăcirea necunoașterii. Cei doi heruvimi se privesc unul pe celălalt cu fața întoarsă către ispășitor, pentru că între cele două Testamente nu există nicio discrepanță. Ei își țin fețele ca și cum ar privi unul spre celălalt, pentru că ceea ce unul făgăduiește, celălalt arată deschis, de vreme ce amândoi privesc la Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, care este așezat între ei. Desigur, fețele heruvimilor s-ar întoarce una de la cealaltă dacă ceea ce un Testament ar făgădui, celălalt ar nega. Dar, de vreme ce vorbesc în deplin acord despre Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, își îndreaptă privirile spre ispășitor, astfel încât să se privească unul pe celălalt… Cum am spus adesea, ceea ce Vechiul Testament a făgăduit, Noul Testament a arătat fățiș; ceea ce Vechiul Testament anunță într-un mod acoperit, Noul Testament proclamă deschis. Așadar, Vechiul Testament este profeția Noului Testament, iar tâlcuirea Vechiului Testament este Noul Testament.
(Grigorie cel Mare, în Omilii la profetul Iezechiel, trad. Ileana Ingrid Bauer, Doxologia, Iași)