Potrivit lui Ghislain Lafont, creștinismul occidental a traversat cel puțin trei praguri din punct de vedere conceptual. Aceste puncte de cotitură, numite și „praguri ale modernității”, sunt descrise în lucrarea O istorie teologică a Bisericii (Deisis, Sibiu, 2003). Iată-le:
- Pragul ANTROPOLOGIC
Corespunde sfârșitului Evului Mediu, când omul „se descoperă ca subiect gânditor, activ responsabil: se descoperă gânditor, rațional – descoperă raționalitatea însăși – și pune în valoare libertatea, ceea ce antrenează în principu un recul al temelor iluminării și ierarhiei.” (p. 47)
- Pragul EPISTEMOLOGIC
Acest prag este depășit în timpul Renașterii, când omul abandonează treptat „cosmologia speculativă primită din epoca elenistică”, adică „unei lumi axate de sus în jos, purcezând prin emanații, și în care ceea ce este jos caută să urce spre înalt prin intermediul medierilor, îi succede încetul cu încetul un cosmos infinit a cărui figură este descoperită plecând de la implicațiile matematice.” (idem.)
- Pragul POLITIC
Această ultimă mutație are loc în timpul revoluțiilor americane și franceze, ocazie în care „omul se descoperă subiect politic și face cu dificultate ucenicia formelor de guvernare în care puterea ia drept referință primă comunitatea celor guvernați.” (idem.)
Antropologie, apistemologie și politică – trei prefaceri ale modernității foarte bine punctate. Momente esențiale în viața umanității, aceste schimbări de paradigmă ne pot explica multe lucruri. Aproape tot ce s-a întâmplat în această istorie milenară poate fi perceput drept cauză sau efect a acestor praguri. Lafont reușește să formuleze corect și cuprinzător, oferindu-ne o sinteză de care aveam nevoie.