Există o postire duhovnicească: a ne reține de la acțiunile iubirii de sine și ale iubirii de stăpânire, a ne detașa de onorurile și slava oamenilor. Această postire e deosebit de necesară pentru oamenii activi în public. Regula ei este: nu căuta putere și stăpânire; dacă ești chemat la putere și stăpânire, privește-le ca o slujire. Întotdeauna când ți se oferă prilejul să te manifești fără folos pentru aproapele, să-ți arăți superioritatea și forța, reține-te de la asta: nu-ți hrăni iubirea de sine.
Există o postire a minții: a ne reține de la o activitate unilaterală a minții, de la jocul steril și infinit al noțiunilor și reprezentărilor, de la întrebările fără de sfârșit puse fără sens și fără scop. Această postire e deosebit de necesară pentru savanți, care au uitat maxima anticului Heraclit: „Multa învățătură nu învață mintea.” Regula acestei postiri a minții sună: nu căuta știința de dragul științei, inutilă aproapelui și lucrării lui Dumnezeu. Nu căuta noutatea și originalitatea ideilor. Întotdeauna când ți se oferă prilejul să-ți exprimi o opinie fără ca ea să aibă legătură cu binele obștesc, reține-te de la ea. Nu atribui cunoștințelor științei o importanță exagerată; fiindcă dintotdeauna știința are două limite inevitabile: în opiniile preconcepute ale savanților și în incompletitudinea materialului științific. Supune activitatea minții cerințelor morale. Cu un cuvânt: nu hrăni subtilitatea goală.
În al treilea rând, există postirea în sensul propriu al cuvântului – postirea sufletului sensibil, adică reținerea de la desfătările sensibile care nu sunt guvernate și moderate, cum se cuvine, de conștiința minți și stăpânirea duhului. Ca formă fundamentală și principală a postirii fizice s-a numărat dintotdeauna pe bună dreptate reținerea de la mâncarea sângelui, de la carnea animalelor cu sânge cald, fiindcă acest mod de hrănire contrazice indirect menirea ideală a activității noastre fizice. Adevărata sarcină a vieții noastre sensibile stă în a lucra grădina pământului, a preschimba ce este mort în ceva viu, a comunica ființelor vii o mai mare intensitate și plenitudine a vieții, a le face vii. Cât timp nu suntem în stare să facem vie natura moartă, să ucidem cât mai puțin natura vie. În acest mod, obligația fundamentală a postirii fizice nu e direcționată doar spre limitarea desfătărilor senzuale, ci și spre îndreptarea raporturilor noastre directe cu natura exterioară.
(Temeiurile duhovnicești ale vieții, de Vladimir Soloviov, Deisis, Sibiu, 2018, pp. 80-81)