Cei doi Mircea Ciobanu

O vreme am crezut și eu că e unul singur. Din când în când auzeam detalii care nu potriveau… Apoi mă gândeam îngrijorat: Să fie totuși doi cu același nume? Ei bine, da. Cultura română a secolului XX cunoaște doi corifei ce s-au numit Mircea Ciobanu. Din scurta mea descriere veți vedea că amândoi ne-au făcut cinste, iar operele lor sunt și azi bine cotate în țară și dincolo de granițele ei.

Poetul Mircea Ciobanu s-a născut la București în 1940 și s-a stins tot acolo în 1996. Provine dintr-o familie modestă, dar are șansa unei educații alese. A studiat literatura la Iași și București. Tributar genului ermetic și expresionist, poetul a încercat mereu să ajungă la esența ultimă a lucrurilor, să descâlcească dileme vechi de când lumea. A avut și o activitate editorială remarcabilă; mai întâi ca redactor al Editurii Cartea Românească și apoi ca director al Editurii Eminescu.

Poezia sa nu se citește ușor. O primă dificultate ține de conținut: teme grave, tonuri profunde ca într-o simfonie de Brahms, subiecte dificile supuse îndelung meditației, genul de probleme care nu au răspuns. (Petre Anghel) O altă dificultate ține de formă: cuvinte alese cu grijă, versuri lungi, ritmuri bătrânești, însușite de la lecțiile marilor clasici din vechime. (Petre Anghel).

Așa cum se spunea adesea, Mircea Ciobanu a fost poetul căutător. Întreaga sa operă este un fel de navigare pe marea vieții. O căutare așezată și în același timp fermă a fericirii. Pentru el, limanul nu poate fi decât o bucurie simulată (Florin Țene). Și totuși, el se bucură că poate transmite înțelepciune și credință prin poezie.

Dar poate una dintre cele mai puțin rostite calități a fost aceea de a descoperi noi talente. Nu stătea cu ușa deschisă, așa cum făcea Lovinescu, ci chiar se ducea întâmpinarea micilor (dar necunoscuților) autori. Îi încuraja, le oferea îndrumări și le asigura o prietenie sinceră. Deși el însuși nu se revendică din nici un maestru, criticii îl asociază cu Ion Barbu. Poemele sale au într-adevăr un barbism ușor detectabil, mai ales cele din volumul Patimile (1996). Muzicalitatea versului ieșit de sub condeiul său rămâne de o originalitate uimitoare. A considerat că literatura merită o viață întreagă de muncă și dăruire.

Sculptorul Mircea Ciobanu se naște în bucurești în aprilie 1950 și se stinge la Geneva în ianuarie 1991. A trăit, așadar, 40 de ani. O viață scurtă, am spune, dar încărcată de activitate creatoare. Nu a fost doar sculptor (deși aceasta i-a fost prima dragoste), ci și scriitor și filozof.

Absolvent în 1973 al Institutului de Arte Plastice din București (la clasa lui Corneliu Baba), Mircea Ciobanu a fost atras de expresionism. Își dorea încă de pe băncile școlii să transmită un mesaj vizionar și spiritual prin opera sa. În 1981 emigrează în Elveția unde devine foarte repede cunoscut și apreciat. Această țară unde scriitorii vin ca să scrie și să moară (vorba lui Thomas Mann), i-a oferit sculptorului cel mai bun cadru pentru creație.

A avut expoziții în marile capitale ale Europei, numeroși specialiști considerându-l drept singurul mare expresionist latin de la sfârșitul secolului XX. În opinia sa, fericirea înseamnă să deschizi ochii dimineața. De aici definiția: Fericirea e o chestiune de axă a privirii. E o problemă de echilibru între pleoapele deschise și pleoapele închise.

Raportată la scurtimea vieții, opera sa continuă să impresioneze. Lucările sale conturează bine idealurile artistului, profunzimea și luciditatea sa. Privindu-le încerci să ajungi la sufletul neastâmpărat a marelui scultor (așezat de critică în aceași galerie cu Rodin și Brâncuși), dar de fapt ajungi în sufletul tău. Expansiune și contragere; zbor și captivitate; o contopiră năucitoare de porniri antinomice. Resimt o oarecare ignoranță față de opera lui Mircea Ciobanu în spațiul românesc. Să fie la mijloc un soi de invidie că nu a rămas în țară? Dar ce mult a însemnat occidentul pentru el… a însemnat totul de fapt. A avut nevoie să-și descătușeze forța creatoare într-un mod liber și elocvent. M-aș bucura ca numele lui să fie tot mai cunoscut, chiar și de aceia care nu au preocupări artistice directe.