„Ce-a mai rămas pentru mine de făcut în această lume?”

C

Întrebarea îi aparține Monicăi, mama lui Augustin. Menționată în Confesiuni (cartea IX), interogația trebuie înțeleasă în contextul ei mistic. Este vorba de o viziune pe care mama (Monica) și fiul (Augustin) o vor fi avut la Ostia, după o lungă și istovitoare călătorie, când amândoi – în același timp – au avut parte de o răpire sufletească.

Această experiență extrasenzorială este descrisă în culori cât se poate de vii, de-a lungul câtorva pagini. După cum povestește, „ne aflam aplecați la o fereastră, de unde se vedea în grădina casei în care locuiam atunci, la Ostia, pe râul Tibru.” În timp ce „stăteam de vorbă singuri, cu multă gingășie, și, uitând de cele trecute, ne îndreptam către cele ce ne stăteau în față [Fil. 3.16]; căutam să aflăm împreună, în prezența Adevărului care ești Tu însuți, cum ar putea fi viața veșnică a sfinților.” Acesta era, așadar, dezideratul: cunoașterea soartei eterne a sfinților lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta – după cum continuă autorul – „deschideam cu nesaț gura inimii către revărsarea cerească a izvorului Tău, a izvorului vieții, care se află în Tine [Ps. 36.10], pentru a ne lăsa stropiți de picăturile lui pe măsura puterilor noastre și a ajunge la o oarecare înțelegere a unei taine atât de adânci.” Apoi, în lumina propriei mărturii, „am străbătut treaptă cu treaptă toate lucrurile corporale și cerul însuși, de unde soarele, luna și stelele răspândesc lumină asupra pământului. De aici am urcat înlăuntrul nostru, gândind, admirând și vorbind despre operele Tale; am ajuns apoi în cugetele noastre și am trecut dincolo de ele, ca să atingem ținutul belșugului nesecat [Înț. lui Sol. 8.21], unde hrănești în veșnicie pe Israel cu hrana adevărului [Sir. 18.30], acolo unde viața înseamnă înțelepciunea prin care au fost create toate lucrurile pe care le știm, toate care au fost și toate care vor fi, fără ca ea însăși să fi fost creată, căci ea ființează pur și simplu, cum a ființat și cum va ființa întotdeauna.”

Acțiunea de „a deschide cu nesaț gura inimii” trebuie pusă în legătură cu „a urca înlăuntru”, iar toate acestea pentru „a atinge ținutul belșugului nesecat.” Totul conduce spre întâlnirea cu lucrurile/binecuvântările necreate, spre însăși Ființa lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat în cele din urmă? „Am atins-o pentru o clipă într-un avânt suprem al inimii [1Cor. 8.8]; am scos apoi un suspin și, lăsând înlănțuită acolo pârga Duhului [Fil. 4.11-13], am coborât din nou la zgomotul vorbirii noastre, în care cuvântul are un început și un sfârșit.” Acest avânt suprem al inimii este o stare de grație, o transcendere a propriilor trăiri mediate de simțuri. Partea intimă a ființei urcă spre cele de deasupra ei, întâlnind în felul acesta ceea ce-i este propriu, întorcându-se de fapt acasă.

După această experiență Monica îi va fi zis Augustin: „Fiule, cât mă privește pe mine, nimic nu îmi mai face plăcere în viața aceasta. Ce voi face de aici încolo și de ce aș mai rămâne în lumea aceasta nu știu, de vreme ce nu mai am nicio speranță în această viață. Un singur motiv era pentru care doream să mai întârzii puțin în viața aceasta, și anume să te văd, înainte de a muri, creștin catolic. Dumnezeul meu mi-a împlinit această dorință din plin, de vreme ce te văd gata să fii un slujitor al Lui până la a disprețui fericirea pământească.”

Cea mai adâncă dorință a unei mame tocmai se împlinise. Ce rațiune mai are atunci viața (în continuare)?! Nu este ea o amânare a fericirii depline, un fel de tergiversare pe pământ, câtă vreme cerul te așteaptă?! Așa simte Monica, în adâncul inimii ei preaplin. Simte că deja „pierde vremea” pe aici, printre cele pământești, în vreme ce lucrurile ultime stau să se descopere. Întrebarea ei – având în centru verbul „a face” – rămâne așadar o introspecție de mare calitate. Cu alte cuvinte, dacă face să mai trăiesc, asta e doar pentru a face ceva pentru Biserica lui Hristos. Iar dacă nimic nu mai e de făcut (în ce o privește), atunci plecarea este preferabilă.

Să păstrăm în suflet această toate acestea. Într-acolo trebuie să tindem toți, în momentele noastre de grație. Experiența umblării cu Dumnezeu ar trebui să ne conducă spre asemenea concluzii ale inimii. Să ne ajute Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.