
Perioada „Bisericii primare” (sau, în orice caz, a „Bisericii vechi”) s-a încheiat cu acceptarea creștinismului ca „religie legal permisă (religio licita)” de către împăratul Constantin I în 313, și apoi prin adoptarea sa legală drept religie oficială stabilită a Imperiului Roman de către Teodosie I în 380. Pentru istoria monahismului occidental, care a avut și el un rol în dezvoltarea crezurilor mai ales în anumite perioade, „Biserica primară” ar trebui să însemne întreaga perioadă a practicii ascetice, a activității eremitice și a experimentării cenobitice care s-a încheiat cu întemeierea mănăstirii Monte Cassino de către Benedict de Nursia în 529. Acest eveniment a generat perioada medievală sau benedictină, care a continuat până la apariția noilor ordine ale dominicanilor și franciscanilor în Evul Mediu târziu și la criza monahismului occidental ca o consecință a Reformei protestante. Iar pentru istoria doctrinei creștine atât din Răsărit, cât și din Apus, carierele papei Grigorie I în Occident și a lui Maxim Mărturisitorul în Răsărit fac din începutul secolului al VII-lea un punct convenabil din care să traseze împreună liniile dezvoltării caracteristice „Bisericii primare”, după care dezvoltările doctrinare din Evul Mediu răsăritean și apusean au început să meargă fiecare pe calea sa și mai pregnant decât o făcuseră anterior…
În domeniul crezurilor se pot depune eforturi pentru a se identifica Biserica primară ca fiind acea perioadă din istoria Bisericii în care au apărut singurele expuneri de credință, fie credale sau conciliare, care au fost și sunt încă recunoscute ca obligatorii – deși adesea în legătură cu formule ulterioare și mai particularizate – de către majoritatea acelor creștini și organisme bisericești care ar fi doritoare să recunoască orice expuneri de credință ca fiind obligatorii.
(Fragment din Credo: ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, de Jaroslav Pelikan, Polirom, Iași, 2010, pp. 319-320)